I. Cap. 34.

MARTORII LUI DUMNEZEU

Capitolul 34. Meditaţie la Masa Tăcerii

            Stând acasă, Eleanor se gândea la ultimele evenimente. Făcu nişte conexiuni între problemele economice şi schimbările politice.

            „Oamenii sunt doar nişte păpuşi într-un spectacol. Aici, actorii au o singură regulă: să joace mai bine, ca să fie vizibil faptul că oricine poate fi stea pentru o zi, un an sau cincizeci de ani. În acest joc, nimeni nu observă că toţi au devenit prinşi în capcana fascinaţiei pentru lucruri nefolositoare şi că sunt sclavi într-un sistem care-i exploatează şi-i aruncă atunci când nu mai pot munci de la răsărit până la apus.

            Toate ţările au datorii, până şi cele bogate. Chiar trebuie ca fiecare cetăţean al lumii să fie îndatorat altora? De ce? La final, toţi vor descoperi că au în buzunare bani care sunt doar simple hârtii. Dar totul are un scop. Cine vrea să cumpere oameni? Cine vrea să-i stăpânească?”

            Eleanor hotărî să găsească răspunsul în altă parte: la „Masa Tăcerii”.

I. Cap. 33.

MARTORII LUI DUMNEZEU

Capitolul 33. Frica lui Arthur

            Revenind în camera lui de hotel, Arthur îi spuse lui Moses:

            – Ai văzut poza? E făcută de sateliţi.

            – Am şi luat-o.

            – Mai are poze. Are surse nelimitate. Ştii ce înseamnă asta?

            – Nu.

            – E sprijinit de un grup sau de o alianţă militară care poate lupta împotriva noastră.

            – Asta e rău.

            – Moses, nicio alianţă militară nu recunoaşte că el vorbeşte în numele ei.

            – Ce vrei să spui?!

            – Toate ţările şi alianţele au confirmat că nu-l cunosc. Nu e nicio înregistrare a lui în baza de date a unei ţări. Omul ăsta nu există, pur şi simplu! Oficial. E sigur extraterestru.

            – Haide, vino-ţi în fire! Am vorbit de baza extraterestră, acum asta… Poate vine dintr-o ţară care nu are bază informatizată de date sau a fost adoptat sau şi-a schimbat numele. Sau… ce ştiu eu? Orice e posibil!

            – Nu, am avut un presentiment negativ încă de când l-am văzut. Această poză şi poza cu tatăl meu au fost făcute cu sateliţii lor. E extraterestru, aşa cum eu sunt un rebel. El ştie că sunt dintr-o specie de rebeli.

            – Despre ce vorbeşti?!

            – Acel om numit Coras Stranger a venit după mine, să mă urmărească, să mă prindă, să mă aducă să fiu judecat. Mi-e atât de teamă de ceea ce reprezintă!

            În vocea lui voalată, Moses îi putu citi temerile ancestrale, ieşite din tenebrele minţii. Arthur se uita la un punct fix ca şi cum ar fi văzut o fantomă şi începu să tremure, ca şi cum ar fi avut febră.

            – Nu ţi-a fost niciodată teamă de nimeni! E doar un ziarist!

            – Nu, nu! E mai mult, îţi spun! N-ai văzut? Ştie prea multe despre mine!

            – Îţi dau un sfat în calitate de consilier: odihneşte-te! Ai avut o zi grea!, spuse Moses. Şi încă un lucru: nu pot veni cu tine în Nayos, la conferinţă.

            – Ieşi!, strigă Arthur, furios că nu fusese crezut.

I. Cap. 32.

MARTORII LUI DUMNEZEU

Capitolul 32. Chris e atacat

            Chris Devane stătea întins pe pat, într-o cameră de hotel, undeva în Nayos. Se gândea la următoarea slujbă şi visa cu ochii deschişi la Eleanor Wilson. Şi-o amintea cu greu pentru că o văzuse doar o dată. Dar simţea nevoia s-o mai vadă, de aceea acceptase să vină să se angajeze la firma ei. Ştia doar că e frumoasă şi că dorea s-o vadă, să reţină trăsăturile feţei ei, să-şi umple creierul de prezenţa ei, de culori şi sentimente.

            Deodată, auzi paşi afară, în faţa uşii camerei lui.

            Pe hol, trei bărbaţi care-l păzeau alergau după alţii doi.

            – Nu-i lăsa să scape! Unul fuge!, spuse un gardian.

            Un asasin fu pus jos şi alt gardian îl căuta de arme.

            Al doilea asasin fusese de asemenea prins la o anumită distanţă, dar făcuse o mişcare greşită şi fusese ucis.

            – La naiba! N-am vrut să-l omor!, şopti un alt gardian.

            – Vorbeşte mai încet! Vrei să trezeşti tot cartierul?, spuse al treilea.

            – Ticălosul! E plin de arme!

            Şi primul gardian scoase din hainele asasinului viu tot felul de pistoale şi alte arme.

            – A vrut să incendieze uşa, ca să-l forţeze pe Chris să iasă, să-l omoare uşor cu o substanţă chimică, spuse al doilea gardian.

            – Haide! O să ne spui tot!, şi îi luară pe amândoi, pe cel mort, într-un sac, pe celălalt, legat.

            Chris fu şocat să descopere că încă mai era în pericol.

I. Cap. 31.

MARTORII LUI DUMNEZEU

Capitolul 31. Arthur caută Arca pierdută

            Arthur Harold avea o întâlnire fixată cu consilierul lui, Moses Haimovich, înainte de conferinţa de presă. Auzise şi el de moartea acelui tip, Jack Point.

            – Bună treabă, Moses!, spuse el zâmbind.

            – Fac şi eu ce pot, replică modest consilierul.

            – Şi Coras?

            – E nou în Nayos. Se mută de la un hotel la altul. Nu l-am dibuit.

            – E o vulpe şireată. El a făcut textul. Poate nu e necesar să-l ucidem. Poate reuşim să-l cumpărăm. Să-l vedem azi, la conferinţa de presă.

            – Am îndoieli, dar poţi să speri, dacă vrei!

            – Ştii ceva ce nu ştiu eu?

            – Nu, doar că pare căzut din ceruri, Nu tu adresă, nu tu alt loc de muncă, nu tu… nimic! Mă întreb dacă asta e identitatea lui reală sau…

            – Ei, e chiar aşa de… rău?

            – Crede-mă, am urmărit o grămadă de persoane pe care le-am terminat. Nu e genul ăla care pică la primul glonţ. E genul cu care te trezeşti în spate când crezi că stă în casa pe care o ai în vizor.

            – Bine, te cred. Despre teritoriile unite… , ştii povestea acelor locuri?

            – Aşa şi aşa. De ce?

            – Ştiu de ce vreau pământul. Sunt sigur că şi tu ştii.

            – Ce?!

            – Se spune că într-o anumită parte a deşertului, a fost o bază extraterestră, care a fost construită acum mult timp. Baza a fost distrusă, dar mai pot fi acolo lucruri care ar fi bine să fie folosite într-un război. De asta vreau terenul. Tu vrei putere. Vrei ca oamenilor să le fie teamă de tine.

            – Cine ţi-a spus asta?!

            – Crezi că nu ştiu ce cauţi? Arma totală: „Chivotul”. Şi nu-i numai asta. E mai mult. Şi-l doreşti.

            – Noi doi vrem acealaşi lucru, speculă Moses.

            – Adevărat. Şi nimeni nu ia nimic dacă teritoriile nu sunt unite. O parte a bazei e în teritoriile arabe, cealaltă, pe teritoriul tău.

            – Asta e ca în povestea cu dreptatea lui Solomon: cea care e mama reală a copilului, îl va da, cealaltă îl va lăsa să fie tăiat.

            – Şi cine va fi mama bună?, întrebă Arthur ironic.

            – Amândoi vom fi!

            – Asta nu rezolvă problema. Ce facem cu lucrurile găsite?

            – Dacă o să găsim ceva…

            – Vom găsi, fii sigur!

            – Le vom folosi spre beneficiul naţiunilor noastre unite!

            – Ce-ar fi să le folosim spre beneficiul „Consiliului celor Zece”? Dacă le folosim bine, putem deveni conducătorii  lumii.

            – M-a bătut gândul şi pe mine, răspunse cinstit Moses.

            – Idei?

            – Câteva: nu dăm armele nimănui şi le folosim doar pentru scopurile noastre. Vom anunţa că le avem. Toţi se vor teme de noi.

            – Şi dacă vor încerca să ne ia armele şi să ne invadeze teritoriile? Ar trebui să luptăm împotriva multor duşmani!

            – Dar le vom fi superiori, având astfel de arme.

            – Şi dacă nu găsim arme?

            – Imposibil! În legătură cu conferinţa de presă: am toate justificările.

            – Foarte bine! Nu da multe detalii! Trebuie să mergem. Apropo, alt tip de pe listă a venit în Nayos. Unul din oamenii mei l-a văzut la un hotel de acolo. Ăştia apar ca iepurii! Am trimis pe câţiva după el.

            – Nu-mi fac griji! De asta eşti consilierul meu. Rezolvă-l!

            – Dacă pot…

            Se ridicară să plece. Coborâră.

            Erau deja aşteptaţi de ziarişti în holul „Centrului de Afaceri” din Pride-City, din „Globe Hotel”.

            – Bună dimineaţa!

            Toţi se aşezară. Toate camerele de luat vederi erau îndreptate spre Arthur Harold.

            – Subiectul zilei e unificarea Israelului şi Palestinei. Întrebări? Domnul… Stranger…

            Coras Stranger era acolo şi toţi ştiau că primele răspunsuri le va primi el, din cauza textului publicat în „Ştirile din Nayos”.

            Uitându-se la el, Harold gândi:

            „Când naiba a plecat din Nayos, ca să ajungă în Pride-City?! Oamenii mei nu l-au văzut deloc!”

            Şi pentru prima dată în viaţă, se simţi intimidat de el.

            – Ce credeţi despre moartea tatălui dumneavoastră?, începu Coras cu o întrebare fără legătură cu subiectul zilei.

            – S-a sinucis. Avea leucemie şi şi-a luat viaţa, ştiind că va suferi. Regret decizia lui, dar ştia că nu mai e capabil să conducă ţara. El a hotărât că e timpul pentru o schimbare.

            – Există un raport medical al autopsiei?

            – Sunt concluziile a trei doctori, care i-au pus diagnosticul înainte de a muri şi rezultatul autopsiei, după moarte.

            – Câteva zvonuri spun că există aparate care produc boli precum cancer, leucemie. Ce spuneţi despre aceste lucruri?

            – Posibil. Nu neg, dar nu am văzut niciodată un astfel de aparat.

            – Deci, consideraţi că boala a apărut în mod natural, corect?

            – Cât de naturală poate fi o boală… , da.

            – Tatăl dumneavoastră avea antecedente în familie, din punct de vedere genetic?

            – Nu ştiu, posibil.

            – Nu ştiţi, pentru că nu sunteţi fiul lui adevărat, sunteţi adoptat, nu-i aşa?

            Întrebarea produse rumoare în sală, printre ziarişti. Moses începu să-l urască pe acest tip supărător.

            – Ce fel de întrebare e asta? Nu e treaba ta! Cine eşti dumneata, domnule Coras Stranger? Am fost informat că nu aţi lucrat nicăieri înainte şi nimeni nu ştie nimic despre dumneavoastră. Ce drept aveţi să-mi puneţi astfel de întrebări?

            – Sunt redactorul-şef  de la „Ştirile din Nayos”, cel puţin pentru moment. Şi am motive să întreb, pentru că unul din colegii mei a murit azi-noapte. Aparent, s-a sinucis, dar cred că ştiţi asta, deja.

            – Ce vrea să însemne asta?

            – Aţi auzit la televizor, nu?

            – Da, şi spunând această mică minciună, Arthur se relaxă.

            Fusese cât pe ce să facă o greşeală şi să cadă în capcana întrebărilor lui Stranger, considerându-se vinovat de moartea lui Jack Point, chiar dacă nimeni nu îl acuzase. Pentru că era vinovat şi conştiinţa lui nu încetase să-i trimită semnale, era tensionat, dar nu dorea s-o arate.

            – Deci, sunteţi adoptat? Răspundeţi cu „da” sau „nu”!

            – Ca de obicei, înţelegeţi ce vreţi din întrebările şi răspunsurile mele. Nu!

            – Atunci, ştiţi dacă tatăl dumneavoastră ar fi avut astfel de probleme în familie, o leucemie, de exemplu.

            – Nu, nu ştiu, nu m-a interesat, nu sunt specialist în genetică.

            – Sunteţi gata să vă faceţi un test genetic?

            – Nu! Nu aveţi dreptul să-mi cereţi asta!

            – Deci, relaţia dumneavoastră cu tatăl era bună.

            – Da, foarte bună. M-a învăţat tot ce ştiu.

            – Inclusiv lupta cu sabia? Fotografia prezintă…

            – Da, ştiu. Îţi repet că… Cine a făcut fotografia?

            – Colegul meu, Jack Point, a cumpărat-o de la un amator, minţi Coras fără să clipească.

            – Un amator care are acces la sateliţi? Haide, zău! Mă consideri prost?

            – Nu, asta e tot ce ştiu!

            – În regulă! Mai ai poze cu acelaşi subiect? Mi-ar plăcea să le văd înainte de a le publica.

            – Da, dar mi-e teamă că voi deveni la fel de mort ca şi partenerul meu.

            Ceilalţi ziarişti începură să vorbească între ei.

            – De ce aţi cerut adresele şi CV-ul colegului şi ale mele?, întrebă Coras în timp ce Arthur îl privea intens.

            – Doream să vă vorbesc şi să vă acord un interviu în exclusivitate.

            – Foarte drăguţ din partea dumneavoastră, dar Jack Point a murit şi am motive să cred că am supravieţuit numai pentru că nu mi-aţi ştiut adresa.

            Moses Haimovich se panică puţin şi-l privi pe Harold. El era calm ca întotdeauna, dar supărat.

            – Domnule Stranger, vă propun să acceptaţi un interviu pentru „Ştirile din Nayos” şi să ascultaţi comentariile mele asupra subiectului zilei: unificarea Israelului şi Palestinei. Fiţi rezonabil! Am toate dovezile care îmi trebuie.

            – Nu. Am dovada care arată cum a fost ucis Jack Point.

            Liniştea care se făcu îngheţă inimile ziariştilor. Priviri surprinse se întoarseră de la Coras spre Arthur Harold.

            – Arat-o! Sunt sigur că Poliţia va fi foarte interesată de dovada ta!

            Coras scoase o poză dintr-un buzunar. O puse pe masă, în faţa lui Arthur. Moses fu curios să o vadă.

            – Luaţi-o! Mai am copii ale ei şi multe alte fotografii. A fost făcută de un satelit militar şi arată cum acel bărbat l-a împuşcat pe Jack.

            – Văd. Ai surse bune. Felicitări pentru desfăşurarea arsenalului detectivilor particulari!

            – Îl cunoaşteţi pe ucigaş?

            – Nu, recunoscu Arthur. Nu l-am văzut în viaţa mea.

            Moses gândi despre lider:

            „Mulţumesc lui Dumnezeu că nu i-am prezentat asasinii mei! Acum e pur precum apa clară de munte!”

            Coras sesiză uşurarea consilierului Haimovich şi-i citi gândul.

            – Dar dumneavoastră?, îl întrebă.

            – Nu, nu!, se grăbi Moses să nege.

            – Deci presupun că nu aveţi nicio problemă dacă tipul va fi identificat şi găsit de Poliţie.

            – Nu, bineînţeles că nu!, răspunse Harold politicos.

            „Te omor cu mâna mea, diavol cu faţă umană!”, gândi Moses despre Coras. „Auzi, unul din cei mai buni băieţi ai mei, asasin profesionist, identificat de Poliţie?! Asta să i-o spui la mă-ta, care a fost o ticăloasă!” şi zâmbi.

            – Şi o ultimă întrebare. Aveţi dreptul să nu răspundeţi.

            – Întotdeauna am acest drept, dar nu-l folosesc foarte des.

            – E adevărat că aţi fost născut în familia unor servitori ai Casei Regale, pentru că mama dumneavoastră era adulterină?

            – Numele meu e Arthur Harold, tatăl meu a fost Ecdy Harold şi asta e tot ce ştiu.

            – John Dewitt e tatăl dumneavoastră, nu-i aşa?

            – Gata, aţi spus că e ultima întrebare. Mulţumesc pentru atenţie, dar avem probleme politice de discutat.

            – Politica bazată pe minciuni e o greşeală.

            – Poţi încerca să fii politicos? Ia dovezile şi dă-le Poliţiei!

            Coras îi lăsă poza şi Moses o puse repede în buzunar.

            – Mulţumesc! Unificarea Israelului şi a Palestinei va începe cu această decizie: vom distruge graniţele dintre teritoriile arabe şi evreieşti. Dacă o familie de evrei vrea să se mute în partea arabă, familia trebuie să ofere un teren de aceeaşi valoare în teritoriul evreiesc. Aceeaşi regulă se aplică arabilor. Cei care nu au nimic de oferit trebuie să rămână acolo unde sunt. Această măsură nu va încuraja dizlocările de populaţie şi va ajuta familiile să aibă un teren fertil, dar nu în schimbul banilor. În acelaşi timp, familiile vor primi o sumă de bani, ca să accepte mutarea, dacă teritoriile pe care stau sunt importante pentru stat, se vor face expropieri. Numărul de locuitori evrei în teritoriile arabe şi al arabilor în teritoriile evreieşti nu va creşte prea rapid, pentru a-i descuraja pe conservatori să respingă unificarea. Ţările reprezentate în „Consiliul celor Zece” şi multe altele au promis ajutor financiar. În special regiunile sărace vor avea avantaje şi e normal. Ei trebuie să ajungă la acelaşi nivel economic cu regiunile bogate. Capitala ţării va fi la Ierusalim şi numele ţării va fi Noul Israel. Vom discuta mai târziu despre steagul care ne va reprezenta, în funcţie de dorinţa ambelor părţi. Mulţumesc pentru că aţi asistat la conferinţă!

            Arthur se ridică şi plecă împreună cu consilierul său. Ziariştii erau puţin dezamăgiţi de informaţiile despre teritoriile unificate, dar apreciaseră faptul că noul lider era în favoarea adevărului şi făcea reale eforturi să-şi conducă ţara spre pace şi prosperitate.

             Directorul „Ştirilor din Nayos” veni alergând spre Coras.

            – Ce se întâmplă cu tine? Ai luat-o razna?, îşi întrebă el angajatul.

            – Nu, îmi fac meseria.

            – Dacă o să continui în stilul ăsta, rămâi fără slujbă! Şi cu interviul în exclusivitate cum rămâne?

            – Mai târziu.

            -Te-a refuzat? N-am văzut conferinţa de presă până la final.

            – N-a spus nimic, minţi Coras.

            – Iar trebuie să mă scuz în faţa lui! Nu pot să cred! Vrea să-ţi dea un interviu şi tu nu vrei să i-l iei!

            – Calmează-te, şefu’! Stresul îmbolnăveşte. Trebuie să duc poza la Poliţie. Nu mă aştepta!

            Coras părăsi „Centrul de Afaceri” foarte calm. Lucas Levin avea de ce să fie stupefiat din nou.

I. Cap. 30.

MARTORII LUI DUMNEZEU

Capitolul 30. Joshua o salvează pe Eleanor

            Eleanor Wilson dormea, ca de obicei.

            Avu iar acelaşi vis…

            Era un cap fără corp, care dorea s-o omoare. Capul făcea o vrajă cu puterea gândului, amesteca puţin praf galben, puţin alb, puţin roşu într-un ceaun imens, iar şi iar. Totul se transforma într-un praf alb.

            Ea dorea să se smulgă din vis, dar nu putea.

            Capul dorea s-o atingă, îşi schimbă faţa. Ea ar fi vrut să-l lovească, dar nu putea. Erau o mulţime de viermi pe jos, în jurul ei. Şi faţa lui arăta acum precum cea a lui Arthut Harold (Antichristul, pentru cei care-i cunoşteau identitatea).

            Ploua şi ea auzea ţipătul unui copil, adresat mamei lui. Atât de neajutorat ţipa…

            Ea simţea că pierduse calea, adevărul, viaţa…

            Şi se trezi.

            Avu un sentiment pregnant de pericol.

            În faţa casei ei, vorbeau doi bărbaţi. Unul din ei spuse:

            – Dacă am putea-o aranja înainte de Crăciun…

            – Da, ar fi bine. Şi şeful ar fi foarte fericit!

            Ea aşteptă înăuntru până nu-i mai auzi, semn că se îndepărtaseră. Apoi, încercă să mănânce, dar mâncarea i se oprea în gât şi nu mai simţi nevoia să mănânce. Nu mai simţea gustul hranei şi o lăsă pe masă.

            Ieşi şi privi în jur. Luă un autobuz la întâmplare, numai ca să vadă dacă o urmărea cineva. După ea urcă un tânăr. Avea sub treizeci de ani, haine negre şi o geantă neagră. Autobuzul porni. Ea stătea pe partea dreaptă. Tânărul se aşeză pe partea stângă. Avea părul roşiatic, ochi albaştri şi ten palid. El o privi timp de un minut. Ea îl ignoră.

            După două-trei staţii, el începu să dea din cap, ca şi cum ar fi auzit muzică. Părea nebun. Totuşi, ţinea un anumit ritm. Era ca hipnotizat. Câţiva oameni îl priviră, dar nu spuseră nimic. Lui nu-i păsa de efectul atitudinii pe care o afişa. Îşi deschise geanta şi luă o bucată de hârtie. Citi liniile scrise (două-trei propoziţii) şi încercă să le reţină, murmură ceva. Probabil avea un text scris în altă limbă şi dorea să-l spună corect. Când fu sigur că a învăţat textul, puse hârtia în geantă. Căută ceva acolo, păru să încarce o armă, dar nu scoase nimic. Când termină, închise parţial geanta şi aranjă ceva într-o anumită poziţie.

            Eleanor înţelese că bărbatul era un asasin trimis de aceia care o puseseră pe lista neagră. Se ridică şi coborî din autobuz la staţia următoare.

            În urma ei, era alt bărbat îmbrăcat în negru, care nu-l lăsă pe ucigaş să se plaseze în spatele ei. Garda de corp simulă că pleacă, după ce coborâră toţi. Asasinul veni direct în faţa ei, când se întoarse.

            – Numele meu e Dan Strauss. Nu-mi place ce gândiţi despre Ierusalim; templul… , spuse el şi vru să scoată arma din geantă, pusese deja mână pe pistol. Însă garda trimisă de Joshua Alexander nu era născută cu două zile înainte, pe Marte. Aşa că puse o mână pe braţul în care asasinul ţinea arma şi spuse:

            – Doamna tocmai a scăpat de probleme, iar dumneavoastră tocmai aveţi una.

            Asasinul nu se aştepta la o aşa întorsătură de situaţie, astfel că tăcu mâlc.

            – Doamnă, mergeţi acasă! Luaţi autobuzul! Veţi găsi unul liber în două minute. Nu e bine să luaţi o maşină.

            – N-am făcut nimic nimănui! Nu sunt vinovată cu nimic!, se justifică ea.

            – Ştiu. Mergeţi acasă!, o sfătui garda ei improvizată şi-l luă pe asasin, spunându-i, ca să-l irite şi mai mult:

            – Nu l-aţi înţeles voi pe Iisus Christos şi el a fost dintre voi. Cum aveţi pretenţia să-i înţelegeţi pe alţii?

            Garda îl introduse pe ucigaş într-o maşină şi plecă.

            Eleanor aşteptă un autobuz şi plecă acasă.

            Acolo, se gândi la evenimentele care se întâmplaseră până atunci şi înţelese că nu avea prea multe şanse de supravieţuire.

            „Nu voi fi niciodată o victimă! Voi lupta cu toate puterile mele împotriva nedreptăţii şi a minciunilor!”, îşi spuse ea.

            Şi luă decizia de a nu merge la „Conferinţa pentru Dezvoltare Economică”. Apoi, se răzgândi.

I. Cap. 29.

MARTORII LUI DUMNEZEU

Capitolul 29. Coras păcăleşte moartea

            După cinci ore de mers în vale şi un drum cu maşina, Joshua Alexander îl aduse pe Chris Devane în Nayos şi-l cază la un hotel decent.

            Apoi Joshua începu să-l aştepte pe Coras. Era un bun telepat şi ştia că aşa-zisul ziarist l-ar fi găsit oriunde. Cumpără „Ştirile din Nayos” şi văzu textul semnat de Coras. Făcuse o treabă excelentă. În holul hotelului, era un club. Joshua intră şi luă o cafea pe care o gustă cu mare plăcere. Televizorul era deschis. Ştirile  nu erau deloc bune.

            Coras veni tocmai atunci şi-i strânse mâna.

            – Priveşte!, spuse Joshua.

            – „Azi, fotograful «Ştirilor din Nayos» – Jack Point – a fost găsit mort în casa sa, împuşcat în cap. Aparent, s-a sinucis. Poliţia investighează cazul deoarece el n-a lăsat nicio scrisoare prin care să-şi justifice gestul. Câteva speculaţii leagă moartea lui de ultima fotografie publicată, dar colegii lui n-au făcut astfel de presupuneri. Poza incriminată reprezintă o imagine a lui Ecdy Harold, de asemenea mort ca urmare a unei sinucideri. Textul semnat de noul editor-şef Coras Stranger… ”

            – Ai devenit vestit!, exclamă Joshua.

            Crainicul continuă în acel timp:

            – „… speculase printr-un joc de cuvinte că Arthur Harold şi-a ucis tatăl. Directorul ziarului pretinde că s-a făcut o confuzie şi că e o neînţelegere la mijloc. Arthur Harold va organiza o conferinţă de presă pentru a informa în legătură cu unificarea Israelului şi Palestinei, dar şi pentru clarificarea acestei acuzaţii venite din oraşul Nayos”.

            – Ce spui de asta?, îl întrebă Joshua.

            – Tocmai am venit de la directorul ziarului, şeful meu e foarte supărat.

            – Te-ai angajat?! Trebuie să fie foarte fericit acum! Bătrâne, nu te dezminţi, lucrezi ca înainte! Îmi place! Cine l-a terminat pe tip?

            – Directorul mi-a spus că o persoană importantă din Pride-City a întrebat de mine şi de Jack Point, ieri. Era consilierul lui Harold, Moses Haimovich. Dorea să ne invite la conferinţa de presă de azi. Şeful meu i-a dat adresa lui Jack. Pe mine nu m-a putut găsi, nu le-am dat nicio adresă şi nici n-am folosit apartamentul lor. De vreme ce sunt nou în oraş, am spus că voi sta la un hotel, dar am plecat de acolo cât de repede am putut. Cred că Jack a fost ucis de oamenii plătiţi de Haimovich sau Harold. Trebuie să văd imaginile luate de sateliţi, ca să ştiu cine a făcut-o.

            – Va încerca să te omoare şi pe tine.

            – Ştiu, dar nu mă va găsi aşa  de uşor.

            – Încearcă să stai în viaţă, în regulă? Până la conferinţă.

            – Mi-am făcut întrebările. Ştiu că va minţi în legătură cu ce s-a întâmplat. Nu intenţionez să fac mulţi purici la ziar.

            – Directorul e cumpărat, nu?

            – Da. Şi ziariştii mint prea mult.

            – Eşti prea cinstit pentru un ziarist.

            – I-ai adus perechea lui Elenor? Sorrian mi-a spus planul.

            – Da, e aici. În câteva zile, se vor întâlni.

            – Mergi cu Dumnezeu, Joshua!

            – Dumnezeu să fie cu tine, Coras!

            Coras se ridică şi părăsi hotelul.

            Joshua se gândi la datoria lui şi dădu telefoane, să pună nişte păzitori pentru Eleanor. Era informat deja de toţi aceia care-i dăduseră târcoale în ultimele zile şi decise că trebuia să prindă câţiva. Avea nevoie de nişte răspunsuri şi dorea să le obţină repede. Ştia că nu avea nicio şansă de a-i convinge pe inamici de stupiditatea acţiunilor lor. De aceea hotărî să-i anihileze pentru totdeauna.

            „Aceia care vor încerca lucruri urâte, îşi vor oferi viaţa lui Dumnezeu. Sau oricărui zeu în care cred. Dacă ei chiar cred în ceva”.

            Satisfăcut de hotărârea luată, urcă scările, să-l pregătească pe Chris pentru următoarea încercare.

I. Cap. 28.

MARTORII LUI DUMNEZEU

Capitolul 28. Chris iese din Templu

            Chris Devane se plimba prin Templu. Ajunse la o uşă care era puţin întredeschisă. Se opri şi privi înăuntru. Văzu doi extratereştri, fiecare îmbrăcat într-un combinezon gri. Păreau să fie bărbaţi. Aveau aparenţă umană, dar arătau puţin straniu. Pielea le era cafenie, iar ochii erau enormi şi complet albăstrui, de forma ochilor de insectă, fără părţile albe ale pupilei, ca la oameni. Aveau păr şaten, subţire, erau tineri şi slabi, având o înălţime medie. Stăteau la o masă de lemn şi vorbeau foarte entuziasmaţi despre cineva.

            Chris deveni atent. Unul din ei spuse:

            – Coras a fost trimis acolo în misiune. E scriitor.

            Extraterestrul părea foarte mândru de slujba prietenului său.

            – Am înţeles că e ziarist, spuse celălalt.

             Era clar că niciunul nu ştia prea multe cuvinte folosite pe Pământ.

            – A!…

            Se lăsă o linişte plină de nedumeriri.

            – Ce e un ziarist?, întrebă primul extraterestru cu un glas inocent.

            Era evident că nu ştia ce însemna cuvântul acela.

            – Ziaristul e o persoană care scrie despre dreptate şi adevăr, spuse celălalt.

            – Asta e foarte bine! E o meserie potrivită pentru el, răspunse ferm primul.

            – Da.

             Ajunseseră într-un punct comun şi se înţelegeau de minune. Păruseră fericiţi că au ajuns la acea concluzie.

            – E şi foarte cinstit.

            – Aşa e.

            Chris îi ascultă un timp. Dialogul era ciudat şi el se tot uita la ei până când veni Joshua şi-i puse mâna pe umăr.

            – Vii azi?

            – Da…, da…, eu doar…

            – Am văzut. Hai, avem drum lung de străbătut!

            Chris Devane ar mai fi stat. Nu dorea să recunoască, dar aprecia mai mult calmul dialogurilor din Templu decât agitaţia lumii din afară, chiar dacă nu era o persoană liniştită.

            Cei doi ieşiră din peşteră şi refăcură drumul invers spre Nayos, unde Chris trebuia să-şi întâlnească destinul. Viaţa îi făcuse o ofertă de nerefuzat şi el era gata să ia premiul cel mare. Sacrificiile nu contau, pentru că doar eroii erau scrişi în Cartea Vieţii şi el ştia asta.

I. Cap. 27.

MARTORII LUI DUMNEZEU

Capitolul 27. Floarea de cristal

            Eleanor avusese o durere de cap şi adormise în mijlocul zilei, chiar dacă era neobişnuit pentru ea.

            În vis, fu ghidată de Nerudo într-o peşteră. Erau în Templu. Umblară pe un coridor şi o vedere modernă se înfăţişă ochilor săi uimiţi. Toate bolţile erau făcute din metal. Pe ambele părţi, era câte o vitrină lungă cu nişte exponate, ca într-un muzeu. Pe rafturi, erau plăci făcute dintr-un metal cenuşiu, necunoscut, cu câte o floare de cristal pe fiecare. Nerudo deschise vitrina, luă o plăcuţă cu o floare bleumarin de cristal şi i-o dădu lui Eleanor.

            – Ia-o! Este a ta. Când vei avansa, vei primi alta.

            Ea privi plăcuţa cu respect.

            – Aici e şcoala Universului. Priveşte şi învaţă!

            Ea îşi aminti că mai avusese acel vis înainte.

            Se uită la celelalte plăci. Multe aveau flori de cristal bleumarin, altele aveau florii roşii sau verzi. Cele mai frumoase şi mai mari flori erau acelea albăstrii, galbene şi albe, foarte puţine. 

            Ea şi-ar fi dorit să împărtăşească din civilizaţia umană şi altor specii, dar curând, îşi dădu seama că umanitatea decădea şi acela era motivul prezenţei ei acolo. Nu făcea parte dintre oameni, era o intrusă care fusese născută pentru a vedea adevărul şi pentru a fi martor al tuturor relelor lumii. Ea trebuia să ţină parte acuzaţiilor aduse umanităţii, la judecata dorită de Consiliul Intergalactic. Nu se mai simţea umană. Inima ei era departe de oameni. Ştia că trebuie să-i facă pe oameni conştienţi de adevăr. Ştiind adevărul, urma să fie consideraţi vinovaţi. Da, se născuse să-i facă pe oameni vinovaţi. Trebuia să urce toate treptele cerului, în numele justiţiei, adevărului şi vieţii.

            Ea se gândea la toate aceste lucruri în timp ce privea plăcuţele. Nerudo luă însemnul poziţiei ei în Consiliu şi îl puse în spatele vitrinei. O lăsă să stea acolo, să admire „exponatele”. Erau mii şi toate erau date celor născuţi pe Pământ.

            Apoi, Nerudo o conduse afară din încăpere, pe holuri laterale. Mergeau lent, ea dori să iasă şi el o conduse înapoi, în faţa peşterii.

            – Scoală-te! Cineva vrea să-ţi vorbească!

            Eleanor se trezi. Telefonul sună. Cu ochii încă închişi, căută receptorul şi puse în final mâna pe el:

            – Bună!, răspunse ea cu o voce somnoroasă.

            – Scuzaţi-mă pentru telefon! Sun de la Biroul „Consiliului celor Zece”. Legat de „Conferinţa pentru Dezvoltare Eceonomică”, aş vrea să confirmaţi sau să respingeţi participarea. Dacă o să confirmaţi, să ne comunicaţi decizia în maximum două zile, să facem pregătirile necesare.

            – Nu ştiu dacă merg, am ceva urgent de rezolvat, dar o să plătesc contribuţia. Înscrie-mă cu două locuri. Pentru mine şi altă persoană. Mă cazez separat de restul participanţilor.

            – Care e numele celeilalte persoane?

            – Încă nu ştiu. Vă voi spune la timpul potrivit.

            – Vă mulţumesc. Vom ţine legătura!

            – Da, sigur.

            Eleanor închise telefonul.

I. Cap. 26.

MARTORII LUI DUMNEZEU

Capitolul 26. Visurile lui Arthur despre Babylon

            În Pride-City, în „Globe Hotel”, în ziua următoare, Arthur Harold se gândea la propriile lui planuri. În camera de hotel, mintea lui zbură la măreţia păcii care era aşa uşor de realizat. Curând, îşi dădu seama că nu stabilise o capitală pentru teritoriile unite ale Israelului şi Palestinei. Ierusalimul ar fi fost o bună alegere, toate religiile fiind reprezentate acolo. În acelaşi timp, ar fi evitat profeţiile din Biblie, care menţionau Babilonul. Sau cel puţin, asta era ideea care stăruia în minţile tuturor. Dar istoria juca renghiuri oamenilor. Pentru că oraşul care şi-a omorât sfinţii şi care fusese parte a Imperiului Babilonian în anul 586 înainte de Christos era Ierusalimul.

            În acele timpuri, Imperiul Babilonian era uriaş, de la Marea cea Mare (care a devenit Marea Mediterană) la vest, până la Golful Persic la sud-est, de la Urartu (care era vârful Ararat) în nord, până în Arabia, în sud, având Media la est şi încluzând Memfis-ul din Egipt, cu teritoriile din jurul Nilului, cu alte oraşe importante ca Damasc, Ninive, Assur, Nippur, Ur, Susa şi râuri ca Tigru şi Eufrat. Întregul Israel fusese în Imperiul Babilonian.

            Aşa că dorinţa de a evita o profeţie îl făcu pe Arthur să împlinească o alta.

            Capitala fu stabilită la Ierusalim, unde urma ca martorii să fie ucişi, în marele oraş care „la figurat, se numea Sodoma şi Gomora, unde Domnul lor fusese de asemenea crucificat”, conform Apocalipsei 11, 8.

            Pentru moment, Arthur îl aştepta pe Moses Haimovich şi descuiase uşa. Mintea lui rătăcea departe şi iluziile începură să-i dea târcoale şi să-i întunece mintea. De multe ori, oameni inexistenţi apăreau în faţa ochilor lui. Acela era secretul lui. Viziuni şi realităţi erau amestecate în creier şi construiau o altă viaţă. Un doctor ar fi spus că e schizofrenic, dar nu era niciun doctor prin preajmă.

            O femeie apăru în faţa lui. El avea iluzii, dar îi plăceau.

            – Numele meu e Babylon. Spune-mi Baby!, glăsui ea cu o voce susurată şi dulce.

            Avea o rochie roşie şi lungă, păr lung, negru, pielea albă şi ochi albaştri. Era frumoasă şi semăna foarte bine cu Eleanor Wilson.

            – Cine eşti?

            – Sunt mama ta, iubita ta, sunt tot ce-ţi doreşti. Sunt oraşul pe care vrei să-l conduci, sunt puterea pe care vrei s-o ai! Cer întotdeauna un preţ pentru orice dau!

            – Cât?

            – Vom vorbi de preţ mai târziu. Nu vin la toţi cei care vor să conducă. Am văzut ce-ţi doreşti şi îmi place cum obţii ce vrei. Doresc ce doreşti şi tu.

            – Adică… ?

            – Mai multă putere, oameni care să mă servească pe gratis, mai multă bogăţie şi pedepsirea tuturor celor ce sunt împotriva ta.

            – Pot să-ţi dau toate astea! Cât de mult poţi duce?

            Ea zâmbi. Vorbi cu un ton superior.

            – Nu poţi ucide atât de mult pe cât pot eu suporta!

            – Ce vrea să însemne acest lucru?, întrebă el supărat.

            – Dovedeşte că îţi doreşti cu adevărat coroana lumii! Stau numai cu un astfel de bărbat, care poate ucide fără să clipească.

            – Îţi voi arăta curând ce vrei să vezi.

            – Până te hotărăşti tu, eu plec.

            Şi se întoarse, fiind gata să dispară.

            – Stai! Când revii?

            – Când vei mai ucide pe cineva. Consideră asta o favoare!, şi viziunea se dispersă în lumină.

            La uşă, un martor indiscret privea scena. Era Mohammed Moussa şi dorise să se prezinte reprezentantului Israelului şi Palestinei, care era în acelaşi timp, liderului „Consiliului celor Zece”. Ştia că nu va fi refuzat, pentru că era considerat un bun ghicitor al viitorului, un bun analist politic şi influenţa lui în faţa lui Moses Haimovich era mare. Dar privind scena în care Arthur Harold vorbea cu cineva invizibil, Mousse decise să aştepte altă şansă.

            „E nebun, oare?, se gândi. „Asta e rău pentru un lider. Dar nimeni nu-i poate contesta calităţile. A reuşit să facă pace, acolo unde alţii au eşuat. Poate e obosit. Poate e somnambul şi vorbeşte în somn. Nu e totuşi chiar aşa de rău. Şi dacă are iluzii, asta e şansa mea să-i spun în particular să se controleze şi poate-i devin consilier. Are sigur nevoie de cineva ca mine. Să aştept! Să nu grăbesc lucrurile!”

            Aşa că Moussa părăsi clădirea pe altă ieşire, când Moses Haimovich intră în camera lui Arthur, găsindu-l puţin trist.

            – Bună ziua! De ce arăţi aşa de rău?

            Moses era foarte optimist. Avea şi de ce. Totul mergea conform planurilor lui.

            – Nu-i nimic. Mă gândeam la ultima noastră discuţie.

            – Şi care-i concluzia?

            – Am hotărât să aşez capitala statului la Ierusalim.

            – Ai sprijinul meu. Dar graniţele?

            – Vreau să înlătur toate graniţele care-i separă pe arabi de israelieni. Să fim cinstiţi: avem nevoie de mai mult teren pentru case şi culturi agricole, nu să le ocupăm cu ziduri.

            – Şi noi avem nevoie de teren fertil, de apă. Uite, eu ştiu de ce m-am implicat în acest proiect. Dar tu?

            – Vreau să conduc oamenii.

            – Numai asta?, dori Moses să fie sigur.

            – Mi-am sacrificat întreaga viaţă pentru a fi lider. Vreau asta de când eram copil. Asta e credinţa mea.

            – Înseamnă că am găsit persoana potrivită. Să anunţăm unificarea efectivă a teritoriilor la conferinţa de presă?

            – Da. În legătură cu oamenii de pe liste…, mi-e teamă că unii dintre ei sunt cu adevărat periculoşi.

            – Ţi-am spus eu! Ai mei au încercat să-i termine şi n-au reuşit. Părea că sunt ajutaţi chiar de Dumnezeu!, spuse Moses cu invidie şi cu admiraţie în acelaşi timp.

            – Nu sunt ajutaţi de Dumnezeu!, şuieră Arthur furios. Nu sunt… !

            – Calmează-te! Ce se întâmplă cu tine?, încercă Moses să minimalizeze efectul cuvintelor. Vom face tot ce e posibil să-i anihilăm. Nu e nevoie să-ţi asumi această povară dacă nu poţi s-o duci.

            – Ba pot! Jur pe tronul lui Dumnezeu că-i voi ucide!

            – Cum vrei! Oamenii mei vor continua lupta. Apropo, ai citit „Ştirile din Nayos”?

            – Nu.

            – Cred că ai noi opozanţi. Ia ăsta!

            Şi Moses îi dădu ziarul.

            Pe prima pagină, era o poză făcută de Jack Point – mai mult semnată decât făcută de el – şi textul noului editor-şef: Coras Stranger. Arthur îl citi, dar remarcă primlele litere care făceau propoziţia: „Mabuse şi-a ucis tatăl”.

            – Ai văzut asta? Textul insinuează că mi-am ucis tatăl! Cine a făcut această poză? Unde?

            – Poza e o şmecherie, un trucaj. Nu e reală, nu? Adică… de ce mi-ar păsa?

            – Bineînţeles că nu e reală! Nu sunt un monstru. Tatăl meu era bolnav.

            – Deci le trimit un asasin celor doi reporteri.

            – Află-le adresele! Cine sunt?

            – Cunosc după nume doar persoana care a semnat poza, celălalt e nou.

            – Găseşte-i! Opreşte-i sau omoară-i! Nu-mi pasă ce faci!

            – Ai date clare în legătură cu moartea tatălui tău? Să aduc un doctor să te ajute să aranjezi ceva?

            – Nu, totul e în regulă. Nu te îngrijora!

            Haimovich dădu un telefon de la hotel şi vorbi cu o cunoştinţă. Ceru detalii despre angajaţii de la „Ştirile din Nayos” şi primi nişte răspunsuri. Apoi, puse jos receptorul.

            – Ştiu unde să-l găsesc pe tipul cu poza, dar nimeni nu ştie unde stă acest Coras Stranger. Nu a folosit apartamenul pus la dispoziţie de conducerea ziarului. E nou. Directorul vrea să-ţi ceară scuze. Nu a ştiut că textul va fi publicat în această formă. Se pare că editorul-şef a făcut nişte schimbări în ultimul minut. Directorul te-a invitat să dai un drept la replică în numărul următor al „Ştirilor din Nayos”. Sau un interviu în exclusivitate.

            – Nici gând! Vreau să-l văd pe acel angajat concediat!

            – Haide! E o şansă mare pentru tine! Pe lângă asta, dacă-i ucidem, de ce să-i mai concediem?!

            – Bună idee! Spune ziariştilor despre conferinţa de presă!

            – La ce oră?

            – Mâine, la ora nouă dimineaţa.

            – Până atunci, ticăloşii vor pluti în lumea cealaltă!

            – Fapte, nu vorbe, Moses! Nu promite, fă ce trebuie să faci!

            – Îţi doresc o zi bună! Pace!

            – Pace ţie!

            Haimovich plecă şi Harold citi aceeaşi pagină de mai multe ori. Nu-i venea să creadă că o persoană îl lovise în punctul slab. Nu înţelegea cine putuse să facă fotografia aceea şi, mai mult, s-o folosească împotriva lui. Ţările mici nu aveau sateliţi care puteau fotografia prin ziduri, iar ţările mari nu aveau interesul să-i distrugă imaginea. Imposibilul se întâmplase. Fusese trădat de un intrus.

            Se minţea singur, trecând în revistă numele cunoscuţilor, analizând fiecare zâmbet şi fiecare gest, dar adevărul era mai aproape decât credea. Nu găsi nimic şi începu să-şi scrie discursul pentru conferinţa de presă, cu scopul de a-l învăţa pe de rost. Presimţea că urmează o zi grea.

I. Cap. 25.

MARTORII LUI DUMNEZEU

Capitolul 25. Învăţăturile lui Joshua

            În ziua următoare, Joshua veni să-l viziteze pe Chris, care era deja plictisit, ca de obicei. Hotărî să-l informeze despre poziţia lui în societate.

            – Chris, piciorul tău e mai bine azi.

            – De unde ştii? Îmi place să stau aici! Îmi dau mâncare pe gratis şi un adăpost.

            – Ai venit în Nayos să-şi găseşti o slujbă, continuă Joshua cu răbdare.

            – Da?

            – Ţi-o aminteşti pe Eleanor?

            – Da, bineînţeles!, spuse Chris cu entuziasm. Ea m-a salvat…

            – Da, ştiu, ca să nu-ţi rupi gâtul. Numele ei complet este Eleanor Wilson. A publicat în „Ştirile din Nayos” un anunţ. Caută un asistent-manager. Eşti persoana potrivită.

            – De unde ştii?

            – Nu mai fi aşa suspicios! Am citit condiţiile. Eşti perfect pentru slujbă. Vrei s-o întâlneşti sau nu?

            – Mai încape vorbă? Ce trebuie să fac?

            – Îmi voi trimite oamenii să-ţi scrie scrisorile de recomandare şi să le ducă la firmă.

            – Dacă nu mă alege…

            – Te va alege. Avem posibilitatea s-o influenţăm în acest sens. Te vom lua curând cu noi în Nayos. Trebuie să mai discut ceva cu tine. Sunteţi amândoi în pericol, aşa că veţi fi păziţi. Luptătorii aceia erau trimişi să te ucidă şi tu păreai foarte dornic să-i ajuţi. Să nu mai faci aşa ceva!

            – Da, să trăiţi!, spuse Chris o formulă militară.

            – Auzi, tu să nu râzi de mine! Sunt om bătrân, am văzut multe la viaţa mea. Stai departe de probleme!

            – Voi încerca.

            De data aceea, Chris era serios.

            – Chestia stă cam aşa: eşti pe lista neagră a lui Moses Haimovich, care a trimis oameni să te ucidă.

            – De ce ?!

            – E ciudat şi n-am timp să-ţi explic de ce. Vei înţelege mai târziu.

            – Are legătură cu Templul?

            – Parţial.

            – Cu tipii din Templu? Câţiva sunt chiar stranii.

            – Toate lucrurile se leagă între ele.

            – Bine, dar nu cunosc persoana care m-a pus pe listă!

            – Ar putea avea legătură cu scandalul Băncii Internaţionale. Din diferite motive, eşti considerat periculos. Şi Eleanor. Asta e o listă neagră. Înseamnă că toţi ăia scrişi acolo sunt terminaţi, mai devreme sau mai târziu.

            – Sunt…

            – „Şocat” ar fi cuvântul potrivit. Se pare că listele i-au fost date lui Arthur Harold. Dacă am dreptate şi el vrea să conducă şi Europa, veţi deveni duşmanii lui.

            – Dar n-am făcut nimic! Sunt şomer, n-am o casă unde să stau, sunt străin într-o ţară străină… E absurd! Spune-mi că am un coşmar şi că mă voi trezi curând!

            – Nu-ţi pot spune asta şi tu o ştii. Nu fă pe nebunul! Nu e o surpriză pentru mine. Eşti mai… special.

            – Da, sunt un lunatic într-o lume dominată de interese. Sunt şomer într-un loc unde oricine poate găsi un loc de muncă. Sunt chiar atât de prost?

            – Nu, ascultă-mă! Îţi vor capul! Nu te mai juca cu mine! Trezeşte-te la realitate! Tu eşti deja un  radical, un extremist. Pentru tine, o extremă e viaţa, cealaltă e moartea. Nu trebuie să fii o victimă! Tu ai fost împins intenţionat la o extremă a sistemului, pentru a fi aruncat afară din el! Fiecare pas pe care l-ai făcut a fost urmărit şi când au decis că nu poţi fi schimbat, te-au condamnat la moarte!

            – Ce e cu toate acele poziţii politice care îi combat pe creştini? Sunt deja pe listele lor? Chiar trebuie să-mi înrăutăţesc situaţia?

            – N-are nimic de-a face cu politica. Nu arăta tot ce gândeşti! Nu e nevoie să-ţi pui o placă pe care să scrii: «Sunt creştin!». Asta e şmecheria!

            – Da, poate că ai dreptate, dar masca va crăpa într-o zi şi cine-mi poate garanta că voi supravieţui după aceea?

            – Totul, la timpul potrivit. Nu trebuie să fii ca oamenii aceia fără case, care spun: «Asta e viaţa! N-am putut să ne plătim datoriile şi taxele şi ne-am pierdut casa!». Dacă sistemul nu poate asigura o viaţă demnă, sistemul trebuie schimbat. Trebuie să lupţi pentru asta!

            – De ce? Să fiu un martir? Să fac o revoluţie şi apoi, oamenii să spună despre mine că am fost prost că mi-am sacrificat viaţa pentru acest scop? Sau să descopăr că revoluţiile sunt făcute de oameni din alte state, cu diferite interese?

            – Nu vorbi aşa! Nu ai dreptul!

            – Uite ce e, am văzut o revoluţie când am fost adolescent. Tineri, chiar copii au murit împuşcaţi pentru că aveau idealuri, pentru că au crezut în noţiunea de libertate.

            – Au murit pentru Dumnezeu, Chris! Numai Dumnezeu socoteşte părţile bune şi rele ale vieţii! Nimeni nu ţi-a spus să mergi neînarmat şi să mori nevinovat. Chiar tu eşti arma! Îţi aminteşti ce ai făcut când te-ai rugat? Ai despărţit apele precum Moise, în vechime. Şi poţi face şi mai mult!

            – Vezi, îmi amintesc încă de sângele copiilor în faţa catedralei sau clădirilor. Îmi amintesc că nici n-a nins până când primii copii n-au murit. Îmi amintesc de bătrânii ipocriţi care plângeau, spunând că ei ar fi trebuit să moară în locul copiilor, dar n-au avut curajul, s-au ascuns. Şi tot acei bătrâni au impus sistemul politic bazat pe corupţie, furturi, crime în numele libertăţii, care nu există. Îmi amintesc că oamenii sunt atât de mici în inimă, deşi cred că sunt măreţi. Încă îmi amintesc…

            – Ai prea multe resentimente. Dacă vrei să lupţi împotriva tuturor acelor lucruri, trebuie să fie calm. Rugăciunile au efect numai în minţi clare! Nu-i urî, nici nu-i iubi! Pedepseşte-i! Loveşte fundaţia sistemului greşit, nu pe aceia neimportanţi, care nu pot lua decizii!

            – Şi politicienii care mă pun pe liste?

            – Nu sunt politicieni. Vei avea surprize.

            – Nimic nu mă mai surprinde acum.

            – Şi dacă-ţi spun că unii au alt cod genetic?

            – Nu sunt chiar aşa de infatuat să cred că oamenii sunt singuri în Univers.

            – Şi dacă-ţi spun că eşti diferit de ei?

            – De extratereştri? Sigur, Sunt uman!

            – Nu, diferit de oameni.

            – Deci, mă vânează pentru că sunt diferit?

            – Da.

            – De unde ştii că am alt cod genetic?

            – Ţi-am schimbat pansamentul la piciorul rănit şi l-am luat pentru un test genetic. Îţi aminteşti? A fost înainte de a merge la Templu.

            – Nu-mi place să fiu folosit pentru experimente.

            – Trebuia să fim siguri. Ai auzit de explozia nucleară, nu?

            – Mda.

            – Dacă te suspectează cineva, spui că ai fost afectat de ea. Ai mulţi duşmani şi foarte puţini prieteni. Oamenii nu te vor iubi mai mult, ştiind că eşti diferit. Aminteşte-ţi: dacă un sistem face nefericiţi atâţia oameni, oamenii trebuie să schimbe sistemul.

            – Da, o să ţin minte.

            – Planul meu e să te scot şi să te duc în Nayos. Vei sta într-un hotel plătit de mine până vei fi angajat. Vei fi păzit de oamenii mei. Nu trebuie să fugi de ei, pentru că te vor păzi oricum. Toţi cei păziţi de noi au supravieţuit.

            – Asta mă face să mă simt mai bine.

            – Vei vedea lucruri ciudate când vei pleca. Nu vorbi nimănui despre ele. Vei fi considerat nebun şi vor face experimente pe tine. Dacă eşti în pericol şi noi nu suntem prin jur, fugi! Încearcă să stai în viaţă! Mai devreme sau mai târziu, cineva va veni după tine.

            – Da. Mulţumesc, mi-aţi salvat viaţa, nu ţi-am mulţumit înainte.

            Şi Chris îi prinse mâna lui Joshua şi i-o strânse în semn de prietenie.

            – Mă duc să vorbesc cu oamenii mei, spuse Joshua şi părăsi camera.

            Chris se ridică să facă exerciţii de mişcare. Devenise şi mai perseverent pentru că avea un scop şi nu era nimeni care să-l oprească.

I. Cap. 24.

MARTORII LUI DUMNEZEU

Capitolul 24. Coras la „Ştirile Nayos”

            Lucas Levin era în acelaşi timp directorul şi redactorul-şef al grupului editorial de la „Ştirile din Nayos”, un lucru neobişnuit printre ziarişti. Era considerat un om de afaceri, de către ziarişti, şi un jurnalist, de către oamenii de afaceri. Nu era complet integrat într-un grup sau altul. El scria editorialul, crezând că se pricepe. El decidea linia ziarului şi era foarte mândru de asta. Avea aproape şaizeci de ani şi era foarte optimist în legătură cu afacerea lui. Avea şi de ce. Era considerat zgârcit de către angajaţii lui, care totuşi aveau mai mult a se plânge de pe urma cenzurii decât de plăţile salariale.

             Calm, după mai multe ore, Coras intră cu Jack Point la director.

            – Am primit textul tău prin e-mail. Nu poate fi publicat în această formă, spuse şeful.

             Jack era obişnuit să audă aşa ceva şi nu spuse nimic. Îşi cunoştea şeful mai bine decât propriul buzunar.

            – Cred că e un subiect bun. În afară de asta… , începu Coras.

            – Îmi amintesc că te-am trimis să-i iei un interviu domnului Arthur Harold, nu să alergi după morţi.

            – Chiar asta e ţinta! Toţi ştiu cât de inaccesibil e domnul Harold. Dacă am dreptate, articolul ăsta îl va aduce la mine. Va face o conferinţă de presă despre asta şi va răspunde la întrebările mele. Mai am doar un pas până la un interviu în exclusivitate.

            – Bun! Eşti un tip deştept… , Stranger, nu?

            – Coras Stranger.

            – Ce fel de nume e ăsta?! Oricum, textul nu poate avea această formă. Trebuie să înţelegi, vindem ziare, trebuie să fim de partea corectă, din punct de vedere politic.

            – Care e partea corectă, şefu’?

            – Nu putem vorbi rău de Harold, când toată lumea spune numai lucruri bune despre el. Vei reface textul aici şi vei fi angajat pe loc ca redactor-şef. Vei avea salariul de două ori mai mare decât al unui ziarist, un apartament şi o maşină pe cheltuiala ziarului. Ce zici?

            – Asta e cenzură!

            – Haide, zău! Nu-mi spune că tu chiar crezi în idei precum democraţia americană, libertatea cuvântului, libertatea presei şi alte noţiuni ca astea?! Noi suntem aici să manipulăm! Avem putere! Un om se înalţă sau cade conform voinţei noastre. Acum, domnul Harold este sus pe scara valorilor.

            – Manipulare! Începe să-mi placă foarte mult cuvântul. Dacă vreţi să fie manipulare…

            – Da, fiule! Ăsta e spiritul! Scrie textul şi-ţi voi spune dacă e bun.

            – Bine! Arătaţi-mi contractul şi vă voi face un articol să mă pomeniţi! Dar trebuie să publicaţi şi fotografia.

            – Numai de dragul justiţiei. Să nu-l scoţi pe Harold vinovat!

            În timp ce directorul dădea formularul contractului să fie editat de către secretară, Coras scrise un text pe o foaie, apoi îl scrise la calculator. Când fu gata, arătă ecranul calculatorului către director. Lucas Levin avea de ce să fie satisfăcut de rezultate. Citi textul în două minute şi decise să-l publice. Puse contractul pe masă şi Coras îl semnă, apoi ieşiră. Coras reintră şi schimbă ceva în text, apoi plecă repede.

            Jack Point luă hârtia de pe masă şi plecă şi el. Afară, citi textul scris de Coras. La prima vedere, era neutru:

            „Mr. A. Harold a devenit reprezentantul statului Israel şi Palestina în «Consiliul celor Zece», ca să nu mai pomenim şi de sprijinul Statelor Unite. A apărut un nou lider în lumina reflectoarelor. Barierele care separau odată teritoriile arabe şi israeliene nu mai există. Un timp scurt a fost necesar pentru ca un tânăr să împlinească un vis milenar. Sărind etapele împlinirii personale, a produs o uriaşă surpriză tuturor oponenţilor. E sigur acum, procesul de pace s-a finalizat. Şi totuşi, duşmanii i-au găsit punctul slab, în ciuda faptului că ascensiunea lui a fost rapidă. I-au fost împotrivă zvonurile grupurilor care au pretins că moartea tatălui – Ecdy – e parte a unui joc cu alte raţiuni şi că a fost aranjată de acoliţii lui Arthur Harold. Aceleaşi grupuri au refuzat să-l accepte ca reprezentant al Palestinei, mai târziu. Unicul om care putea schimba ceva, reprezentantul Israelului, Moses Haimovich, a decis să-i dea acordul pentru a deveni lider. Coroana lumii, nordul, sudul, estul şi vestul vor preţui întotdeauna pacea dată cu un singur semn. Intrăm în zorii unei lumi care nu mai are apusuri înroşite de sânge. Să ascultăm vocea adevărului! Totuşi, în fiecare pace doarme un război. Am primit răspunsuri la întrebările noastre, dar s-a destrămat frumuseţea luptelor politice. Tăcerea e doar înaintea furtunii, să credem în ea? Altă stea s-a născut. Lăsăm pentru alţii o întrebare: merită el coroana sau e doar un uzurpator?”

            – Ce naiba… ?, exclamă Jack.

            El citi prima literă a fiecărei fraze, ce alcătuiau o propoziţie. „MABUSE ŞI-A UCIS TATĂL”.

            Mesajul fusese deja eliberat spre tipărire.

I. Cap. 23.

MARTORII LUI DUMNEZEU

Capitolul 23. Eleanor angajazează manager

            Eleanor dădu un telefon şi spuse conţinutul anunţului pe care urma să-l publice în „Ştirile din Nayos”. Cererea era clasică:

            „Importantă companie de turism caută un asistent-manager. Condiţii: certificat MBA, permis de conducere internaţional, bune aptitudini de folosire a calculatorului, maximum treizeci şi cinci de ani şi dorinţa de a lucra peste program. Se oferă plată suplimentară consistentă”.

            Ea plăti anunţul prin intermediul sistemului electronic, cea mai importantă invenţie a tuturor timpurilor, prin efectele sale. Confortul oferit de acest sistem depăşea inconvenientele. Aparent.

I. Cap. 22.

MARTORII LUI DUMNEZEU

Capitolul 22. Ştiri: Fântâna Iadului

            Coras Stranger nu avea nici cea mai mică intenţie să-i ia un interviu lui Arthur Harold. Aş că se întoarse după un timp, să-l întâlnească iar pe Jack Point şi să aranjeze cu el discursul convingător pe care să-l spună şefului lor, pentru a-şi justifica evitarea interviului. Îl găsi pe Jack într-un fast-food. Era deschis un televizor şi toţi se holbau la ecran. Ştirile erau mai interesante ca niciodată:

            – „Un accident nuclear a avut loc în Pecs, în Ungaria. Autorităţile au încercat să ascundă evenimentul, dar detectoarele de explozii nucleare l-au înregistrat. Locuitorii ţărilor din apropiere şi-au luat măsurile necesare într-un astfel de caz, dar cu întârziere. Rămânem la ştiri internaţionale. Isteria a cuprins grupuri mari de oameni din diferite ţări, din cauza evenimentelor recente. În Germania, broaşte uriaşe au invadat străzile. Fiecare broască are mărimea unui purcel, astfel încât mutanţii au produs perturbarea traficului rutier şi unii şoferi au avut accidente. Imaginea e terifiantă. Oamenii spun că broaştele au scăpat dintr-un parc ştiinţific şi au crescut din cauza inundaţiilor care au avut loc cu şase luni în urmă. Lăcuste şi alţi paraziţi au invadat culturile cu câteva saptămâni în urmă şi invazia lor a avut efecte negative pentru agricultură. Grindina şi seceta au fost prezente în zone care nu avuseseră parte de astfel de fenomene. Specialiştii au blamat mai degrabă armele folosite în războaiele din ex-Iugoslavia, Afganistan, Irak. Undeva în Europa, oamenii au descoperit o fântână adâncă, de unde iese fum şi de unde se aud sunete stranii. Ca de obicei, acest loc e în ţara misterelor, România. Câţiva şi-au exprimat chiar opinia că s-a deschis o poartă spre iad şi că apariţia unui astfel de loc a fost profeţită în Biblie, în Apocalipsa lui Ioan. Cercetătorii au contestat acest punct de vedere primitiv şi cred că e efectul accidentului nuclear care a mişcat plăcile tectonice şi un gaz a fost eliberat prin fântână. Dacă adăugăm şi noua descoperire a astronomilor, că o treime din stele par să fi dispărut şi lumina lor nu mai poate fi zărită pe cerul nopţii, avem un cadru complet al situaţiei prezente. Ted McBride vă va ţine la curent cu noutăţile pe TVN”.

            Coras puse un scaun lângă noul său prieten, Jack:

            – Nu i-am luat interviu lui Arthur Harold, dar sper să-l conving pe viitorul meu şef să mă angajeze pentru un articol cu un subiect apropiat de ţinta politică, de vreme ce nimeni nu i-a luat interviu lui Harold. Am nevoie de ajutorul tău, pentru că textul acesta îl va face pe Arthur să vorbească cu mine. Ce spui?

            – Care e ideea?, întrebă Jack cu gura plină de mâncare.

            – Am o poză şi nu mă întreba cum am făcut rost de ea. Dovedeşte că Ecdy Harold a fost omorât de cineva, nu s-a sinucis, a fost înjunghiat. Aşa că scrisoarea lui Ecdy, testamentul politic pentru fiul lui, e un fals. Aceasta arată cine avea motive să-l termine: Arthur, fiul lui mult iubit.

            – Tare subiect!, măsură oferta Jack. Dar dacă şeful nu aprobă?

            – Doreşte intervul, aşa că va aproba. Şi nu voi mai aminti că maşina ta n-a venit la timp pentru conferinţă. Îţi dau poza şi vei spune că ai cumpărat-o de la un amator, ştiind că poate fi un subiect bun pentru ziar. În zece minute, voi scrie textul bazat pe această fotografie. Facem înţelegerea?

            – Nu ştiu ce să zic… , da, de ce nu?

            – Bine!, spuse Coras şi scrise un text mic pe o bucată de hârtie, apoi îl transmise prin e-mail, pe mobil, şefului. Luă şi poza, o scană, scriind sub ea că a fost făcută de Jack Point. De fapt, poza fusese făcută de unul din sateliţii folosiţi de baza extraterestră din Templu.

            Afară, Coras verifică e-mail-ul primit de la directorul ziarului „Ştirile din Nayos”, Lucas Levin. Mesajul era scurt:

            „Vino la sediu imediat ce citeşti e-mail-ul”.

            Coras se întoarse la fast-food şi-l luă pe Jack Point, ca să dea nişte răspunsuri clare şefului lor.

I. Cap. 21.

MARTORII LUI DUMNEZEU

Capitolul 21. Eleanor alias doamna Andrea Jones

            Era noapte şi Eleanor Wilson dormea. În visul ei, spiritul îi fusese luat şi dus peste multe pământuri şi ape. Ajunsese într-un deşert, în faţa unei clădiri. Pe zidul din faţă, era o hartă care indica locul în care era situată clădirea. Era undeva în Statele Unite ale Americii. Ghidul ei îi spuse:

            – Azi, eşti doamna Andrea Jones. Adevărata doamnă Jones e bolnavă azi, dar nu a avut timp să anunţe asta. O vei înlocui. Intră şi ia schiţele unei noi arme nucleare!

            Ea pluti, trecu prin uşă şi se materializă înăuntru. Purta un costum negru, o bluză albă şi un card de identificare prins de haină. Era parte a personalului din clădire. Era inginer şi arăta exact ca fotografia scanată pe cartelă. Abia fusese verificată de un om plictisit, că a şi primit permisiunea să intre.

            Străbătu nişte coridoare la întâmplare. Clădirea era vopsită în alb la interior şi uşa de la intrare era de metal. Toate uşile se deschideau cu o cartelă magnetică, unică pentru fiecare persoană. Avea o astfel de cartelă în buzunar. Ghidată de propria intuiţie, găsi o geantă neagră. O deschise şi văzu schiţele unei noi arme nucleare şi un laptop.

            „Desenarea unei alte arme de acest tip, cu toate detaliile, va fi făcută abia într-un an şi jumătate. Aşa că o să le iau”, se gândi ea.

            Închise geanta şi ieşi din camera în care o găsise, cu toate documentele legate de armă. Dar o alarmă sparse liniştea. Ea începu să se dematerializeze împreună cu geanta pe care o ascunsese sub haină. Deveni invizibilă şi auzi dialogul dintre şeful bazei militare şi păzitorul de la uşă:

            – Andrea Jones e bolnavă. Ne-a telefonat că nu poate veni.

            – Dar doamna Jones a venit acum câteva minute şi era bine!, se scuză gardianul.

            – Aia nu e doamna Jones!, îi strigă şeful. Pe cine naiba ai lăsat să intre?!

            – … Arăta exact ca ea! Jur! Avea toate documentele!

            – Pe cine ai lăsat înăuntru?, ţipă iar şeful, într-o evidentă criză de autoritate.

            – Dar… şefu’, e imposibil!

            Eleanor trecu prin uşă şi lăsă clădirea în urmă. Se ridică în cer, pluti şi văzu după un timp o pădure uriaşă. Zborul ei pe deasupra copacilor stârni un foc şi flăcările se întinseră cu repeziciune. Fu mirată să observe acel efect, dar nu se opri.

            Şi brusc, se trezi.

            „Ce vis! Cred că am dormit prea mult!”

            Stătu în pat timp de două ore, fără să facă nimic. Apoi, se decise să se mişte şi deschise televizorul cu telecomanda. Cele mai recente ştiri invadară ecranul:

            „Cu puţin timp înainte, am fost informaţi că un laptop cu detalii ale unei arme nucleare noi a dispărut dintr-o bază militară secretă din Statele Unite. La mică distanţă, o pădure dintr-un parc naţional arde şi pompierii fac eforturi pentru a stinge incendiul. Locaţia nu e precis menţionată, pentru că nu e permis să spunem mai mult despre poziţia bazei militare. Investigaţiile interne au arătata că un angajat al bazei a fost implicat în furt. Pentru mai multe informaţii despre acest subiect, staţi cu noi pe TVN! Ted McBride transmite din elicopterul care survolează aria pădurii incendiate”.

            Eleanor se trezise de-a binelea. Privi în jur. Nu era nicio geantă.

            – Să presupunem că am luat geanta. Unde este?!

            Şi găsi soluţia. Singura posibilitate era că luase geanta şi i-o dăduse cuiva în vis, dar acea parte îi fusese ştearsă întenţionat de ghid. Sau fusese doar un vis şi ea intrase în mintea femeii care luase geanta, până la un anumit moment.

            „Bineînţeles, n-o să spun nimănui nimic despre asta. Nu vreau să fiu acuzată de ceva făcut în mod inconştient. În cele din urmă, nu e decât o geantă cu informaţii despre o armă nucleară care poate fi folosită într-un război.

            Şi conştiinţa ei se limpezi. Aşa că se duse la un doctor, să-şi facă nişte teste sanguine, pentru a vedea dacă totul era în regulă.

I. Cap. 20.

MARTORII LUI DUMNEZEU

Capitolul 20. Chris descoperă cărţile magice

            Aflat în camera lui, Chris auzise acelaşi mesaj. Percepu paşii mai multor persoane care mergeau grăbit într-o direcţie necunoscută lui. Încercă să deschidă uşa. Se putea ieşi. Se strecură afară şi aşteptă până când toţi se duseră în sala de întruniri. Merse de-a lungul unui coridor şi se opri în faţa bibliotecii. Din cauza grabei, cineva o uitase deschisă. Chris nu mai aşteptă altă şansă şi intră. Biblioteca Templului era o cameră uriaşă cu multe cărţi aranjate pe rafturi lungi şi înalte din lemn. Foarte precaut, păşi înăuntru. Erau acolo chiar şi o masă şi un scaun, aproape de uşă. Nu era nimeni altcineva. Rafturile nu ocupau întrega cameră. Lângă peretele opus uşii, era un bazin cu apă. Chris nu se aştepta la aşa ceva. O piscină într-un loc cu cărţi valoroase?

            „Probabil, folosesc efectul de calmare al apei, pentru cititori”, gândi el.

            Apa avea un nivel scăzut. Chris se uită pe rafturi şi citi numele câtorva cărţi: „Echilibrul interior”, „Cartea Magicianului”, Cartea Învierii”. Luă prima carte. Veni aproape de marginea piscinei şi se aşeză. Începu să răsfoiască paginile. Erau scrise multe lucruri interesante pentru cei care ar fi vrut să le citească şi să le urmeze. Dar Chris nu era interesat de cursurile lungi. La sfârşitul cărţii, erau rugăciuni care  foloseau forţa interioară a iniţiatului pentru a schimba natura. Era necesar să fie făcut semnul crucii în ritual. De aceea, Chris hotărî că nu era bine aşezat şi se ridică. Găsi un stativ unde îşi puse cartea şi citi rugăciunea cu atenţie:

            – „Doamne al vânturilor din nord, din sud, din vest, din est…”.

            Intre timp, făcu semnul crucii în aer. Un vânt rece, proaspăt, se stârni de nicăieri. Chris simţi că s-a întâmplat ceva straniu, pentru că apa calmă din bazin începu să se încreţească. Inima începu să-i bată mai puternic.

            „Şi dacă rugăciunea chiar are efect?”, se gândi. Continuă:

            – „… am venit cu puterea celor patru îngeri, să-mi dai semnul pe care-l merit. Pământul Îţi aparţine, cerul e al Tău şi cine poate sta în faţa Ta? Dacă n-ar fi dorinţa Ta, niciunul din oameni n-ar trăi. Dar Tu eşti îndurător. Adună vânturile din nord, din sud, din vest, din est, fă-le să se rotească, fă-le să se ridice…”

            Apele din bazin părură să se trezească precum o mare pe vreme furtunoasă, auzind cuvintele rugăciunii. Câteva valuri îl stropiră pe Chris. La ultimele cuvinte, apele se despărţiră în pereţi verticali. Chris văzu că miracolul lui Moise era posibil. Uimit, continua să stea în faţa apelor. Nu îndrăznea să continue rugăciunea. Îşi admira lucrul, ca un copil care a făcut un castel de nisip. Descoperise un nou joc şi era gata să-l joace până la capăt, dar îi era teamă că un cuvânt va distruge perfecţiunea pereţilor transparenţi.

            O persoană dădu buzna în bibliotecă.

            – Ce faci aici?!, îl întrebă nervos Joshua. Ştii că n-ai voie încă! Un minut dacă te scap din ochi şi întorci lumea pe dos!

             Apele căzură în bazin, dar nivelul lor era încă ridicat.

            – Ai terminat rugăciunea?, îl chestionă pe Chris.

            – Nu, dar dacă mă laşi…

            – Nu, nu, nu! Mai târziu! Fii atent, odată ce ai stârnit apele, vor fi tot timpul ridicate atunci când vei trece pe lângă o apă curgătoare.

            Joshua îl luă pe Chris de mână şi-l scoase afară, ca să fie sigur că nu rămâne acolo. Apoi închise biblioteca.

            – Iată cum se sfârşeşte aventura…, spuse Chris cu regret.

            – Iată cum o să-ţi trag o mamă de bătaie dacă te mai prind aici fără permisiune, completă dulce şi ironic Joshua. Nu vii aici dacă nu eşti chemat. Nu încerca să scapi! Templul e închis după accidentul nuclear. Nimeni nu iese timp de două zile.

            – Unde s-a întâmplat?

            – Undeva în Ungaria. Mergi în cameră şi cineva va veni să te vadă.

            – Bine! Nu plec. Promit!

            Joshua păru să-l creadă şi plecă fără să-i închidă uşa camerei. Chris se întinse pe pat şi începu să gândească. Îşi aminti de alt accident nuclear. Fusese o zi frumoasă atunci şi el era copil, mersese la şcoală. Ore obişnuite, soare afară. Nimeni nu le spusese nimic, dar un doctor venise în fiecare clasă şi le dăduse pastile cu iod. Au fost supravegheaţi în timp ce le înghiţeau. Lui îi fusese rău după acele pastile şi următoarea dată când doctorul a revenit cu aceleaşi pilule, a pretextat ceva, a plecat la toaletă şi le-a aruncat. La radio, toţi dădeau sfaturi ca nu cumva să stai prea mult afară, să închizi ferestrele când vântul bătea prea puternic, să nu mănânci fructele care fuseseră expuse afară cu o săptămână înainte… Mai târziu, aflase despre accidentul nuclear.

            Îşi amintise şi de atmosferă. Norul radioactiv luase strălucirea soarelui şi lumina cerului. După acel vânt, cerul părea gol, fără viaţă. O vagă nuanţă de gri se strecurase în culoarea albăstruie. Soarele nu-şi mai răspândea razele cu atâta dărnicie.

            Cu ochii lui de copil, văzuse cerul ca şi cum ar fi fost făcut din particule microscopice care deveniseră meschine, strângându-se una în alta şi dispărând în cele din urmă, acolo pe unde trecuse norul radioactiv.

            Mai târziu, citise că efectele accidentului se simţiseră chiar şi la poli.

            Înainte de accidentul nuclear, citise despre altă greşeală umană la o uzină care producea dioxină. Nu crezuse că se va confrunta cu un alt accident atât de curând. Diferenţa era că dioxina ucidea instantaneu, iar urmările secundare ale accidentelor nucleare erau ascunse: copii malformaţi se născuseră în zonele cu o uzină chimică sau cu terenuri bogate în petrol în apropiere.

            Atunci, simţise că s-a schimbat ceva în interiorul său şi sperase că va fi bine. Într-o atitudine eroică, se imaginase indestructibil, ca un gândac care nu e afectat de radiaţia nucleară. Acel gând îl făcu să zâmbească.

            Nu era timpul potrivit pentru a evada. Şi cine şi-ar fi dorit să iasă atunci, ştiind că apele erau atinse (deja) de radiaţii, că vântul bătea destul de puternic şi în scurt timp, aerul planetei ar fi devenit periculos de respirat?

            Chris trebuia să recunoască: avea prieteni buni în Templu. Şi piciorul nu-l mai durea deloc.

I. Cap. 19.

MARTORII LUI DUMNEZEU

Capitolul 19. Mentorul alege martorii

            Un om înalt umbla pe un coridor al Templului. Era îmbrăcat precum ceilalţi călugări, cu o haină lungă, cu glugă şi mâneci lungi. Tocmai venise cu o uriaşă navă lenticulară, una dintre acelea care obişnuiau să-i uimească pe cei care o văzuseră. Acel om era şeful unei misiuni trimise pe Pământ şi venise să facă pregătirile pentru judecata Consiliului Suprem Intergalactic. Era extraterestru cu aparenţă umană, dar nimeni nu putea ghici asta. Semăna foarte bine cu Chris Devane, cu ochi albaştri, păr blond şi trăsături frumoase ale feţei. Numai câteodată, când dorea să-şi dezvăluie adevărata identitate sau să dispară, faţa lui devenea transparentă ca sticla şi multe culori prindeau să joace în valuri pe pielea care-i acoperea mâinile. Era numit Mentor şi era ghidul spiritual al lui Chris şi al lui Eleanor. El veni la Sorrian, conducătorul Templului şi făcu cunoştinţă cu Joshua Alexander.

            Sorrian plecă repede. Mentorul începu să vorbească:

            – Am fost trimis de Consiliul Suprem Intergalactic. Am venit aici pentru că am observat doar câteva persoane care-i ajută pe oameni să avanseze. Am găsit locul de aici, e bun. Restul sunt numai fiinţe care doresc să-i omoare pe alţii.

            – Ca Arthur Harold şi Moses Haimovich, de exemplu…

            Mentorul şi-a arătat dezacordul pentru astfel de persoane:

            – Cred că avem nevoie să ne spui mai mult, pentru că nu înţelegem psihologia umană şi nu putem sparge bariera. Acum, toate catastrofele se întâmplă din cauza egoismului şi asta va duce la distrugerea speciei umane.

            – Ce barieră?

            – Nu putem sparge bariera. Cei din Consiliu văd o persoană care dă bani oamenilor pentru a fi folosiţi cu intenţii rele.

            Joshua se gândi la Arthur.

            – Da, în zilele noastre, cei care nu merită nimic au bani.

            – Ştiu. Nu înţelegem psihologia umană. Oamenii se transformă în fiecare minut, puţini au o purtare normală, o înclinaţie de a-i ajuta pe alţii. Ne-am dori să ajutăm, dar nu ştim cum.

            – De ce unii extratereştri taie animale?

            – Nu fac ceva rău.

            Ei, haide! Şi dacă într-o zi, mă vor tăia pe mine? Interzice-le să mai facă asta tot timpul!

            – Am venit aici cu altă misiune. Ajutăm unde vedem minţi luminate.

            – Cum percepi bariera?

            – E o ceaţă groasă care acoperă Pământul din exterior. E produsă de minţile oamenilor.

            – Cum pot veni aici unii extratereştri să omoare animale?

            – Oricine poate veni. Nu sunt ai noştri. Ei au fost trimişi de ai lor să cureţe o parte a lumii. E ca şi cum ai curăţa un laborator. Când termini un experiment, arunci resturile şi păstrezi rezultatele bune.

            Joshua nu aproba modul acela de gândire, dar ştia că Mentorul are dreptate.

            – Deci, tăierile nu vor înceta. Măcar voi nu omorâţi oameni.

            – Am venit cu altă misiune. Nu pot să-ţi promit nimic. Oricum, oamenii care sunt ucişi sunt compatibili cu acele specii. Unii, pentru ei, sunt o sursă de organe. Nu e bine, dar sunt experimentele lor. Totul e similar cu transplanturile pe care le fac doctorii pe Pământ. Sunt clone.

            – Dar ei iau organe de la oameni morţi!, exclamă Joshua.

            – Nu chiar. Să nu crezi că nu cunosc anatomie. Doctorii voştri iau organe de la un corp în viaţă, în care creierul şi-a încetat activitatea pentru un timp. E practic acelaşi lucru. Pe lângă asta, am văzut multe persoane care n-au fost tratate sau care au fost omorâte pentru a li se lua organe. Multe fiinţe umane sunt implicate în vânzarea de persoane sau organe. De ce sunteţi aşa de surprinşi de acţiunile altor specii?

            – Cu ce drept fac asta?

            – Cu dreptul omului de ştiinţă care ia rezultatele experimentului. Bineînţeles, clonele nu sunt toate pentru organe. Câţiva rebeli au implantat pe Pământ codul lor genetic, pentru a ocupa un teritoriu. Au fost exilaţi din diferite părţi ale Universului şi câţiva dintre ai au fost judecaţi de Consiliu. Au fost găsiţi vinovaţi. Aceştia sunt cei care iau organele humanoizilor care le aparţin, cu scopul de a se ascunde de armata care-i caută pentru a-i executa. În acest fel, ei iau o identitate umană.

            – Ştiu deja o parte din ce-mi spui. M-a informat Sorrian. Ştiu care sunt speciile cu intenţii bune.

            – Atunci ştii de ce am venit. Specia noastră a implantat codul genetic la doi oameni, Chris Devane şi Eleanor Wilson, pentru a lupta împotriva rebelilor.

            – Mai bine te-ai grăbi. Multe specii îi caută. Asta căutare intergalactică! Şi alţii? Dă-mi o listă!

            – Nu avem alţii. Oricum, nu atât de importanţi şi nu ai noştri. Sunt ultimii martori trimişi pe Pământ să adune informaţii despre toţi, pentru Judecată. După retragerea lor, nu vom mai trimite nici un martor. Planeta e prea sălbatică.

            – Ultimii martori?! Te cam grăbeşti!

            Mentorul observă sarcasmul.

            – Depinde de oameni cât de scurt e timpul.

            – Deci extratereştrii ucigaşi nu au fost trimişi de voi.

            – Nu.

            – Dar nu veţi face nimic să-i opriţi.

            – Nu direct.

            Joshua deveni nervos.

            – Ce naiba, nu aveţi destul personal?

            – Poţi să spui şi aşa.

            – Pot să vă ajut.

            – E greu.

            – Îi voi localiza. Sunt diferiţi de oameni, se oferi Joshua.

            – Se ascund.

            – Dă-mi lista cu oamenii înlocuiţi de rebeli!

            – Câţiva dintre ei n-au făcut nimic. Încă. Nu ai motiv să-i ucizi.

            – Ce drăguţ! Ştii, nu poţi să ai stomacul plin şi mâncare pe masă în acelaşi timp. De ce jurisdicţie ai nevoie? Aici, un laborator devine junglă! Cui îi pasă? Sunt oamenii înlocuiţi periculoşi?

            – Da. Căteva specii – reptilienii – obişnuiesc să mănânce carne umană. Sunt canibali. De asta au fost judecaţi de Consiliul nostru. Intenţionam să-i prindem pe toţi şi să-i închidem unul câte unul într-o capsulă care va fi lansată în spaţiu şi care rezistă o mie de ani.

            – Foarte bine! Şi care-i problema?

            – Cu mult timp în urmă, reptilienii au scăpat şi s-au cuplat cu tinere, ca să-şi transmită codul lor genetic. Ei mănâncă doar bărbaţi şi bătrâne.

            – Aaa, ăsta e dragonul din basme, nu? Acela care fură frumoasa fată a regelui pentru a o face să-l iubească şi pe care o pune într-un turn, unde nimeni n-o poate ajunge, cu excepţia lui Făt-Frumos.

            Mentorul era calm, ca de obicei. Citise despre legende făcute de oameni şi bazate pe acţiunile multor specii care invadaseră Pământul pentru un timp. Dar nu înţelegea de ce atât de multe popoare spuneau acele poveşti cu o teamă religioasă şi primitivă. Cea mai mare pedeapsă stătea în oamenii înguşti la minte, nu în forţa Universului.

            – Da, răspunse după o pauză. Cred că discuţia noastră nu e productivă. Nu vrei să ştii ce se întâmplă cu persoanele omorâte pentru organe?

            – De vreme ce vrei să-mi spui…

            – O persoană care a murit înainte de termen este o şansă pierdută pentru societate. Câţiva dintre ei erau destinaţi să devină artişti, doctori, cercetători. Am observat că unii oameni nu sunt lăsaţi să atingă culmea propriilor abilităţi, care pot ajuta societatea să avanseze. Înseamnă că societatea se îndreaptă spre distrugere. Miliarde de oameni nu au hrană şi mor de foame, de sete, din cauza efectelor războaielor. Am făcut acest pământ pentru a crea noi specii, pentru a le asigura viaţa şi a le lăsa să crească în libertate. Curând, am descoperit că libertatea nu există. Nici cea fizică, nici cea mentală. Puţini oameni au o minte deschisă şi mulţi dintre ei au început să plătească pentru asta cu vieţile lor! În scurt timp, va fi mai rău! Iată de ce am venit, să-i protejez, să-i îndrum, să-i iau.

            – Frumos discurs! Apreciez intenţiile bune.

            – Ştiu că îl ajuţi pe Sorrian să identifice diferiţi humanoizi. Ne cunoşti abilităţile şi tehnica. Putem să apărem lângă persoana căutată. Dar nu e posibil în toate situaţiile.

            – De ce? Arăţi foarte comun, îmbrăcat aşa, ca un călugăr. Afară, sunt o grămadă de nebuni care predică sfârşitul lumii, aşa încât unul în plus nu mai contează! Nu că ai fi nebun…

            – Am nevoie de un mesager, de un intrus.

            – Lasă-mă să-ţi dau un sfat: apari îmbrăcat în această haină şi poţi să mergi oriunde în Nayos. Călugării fac o bună impresie. Totuşi, nu mi-ai spus ce se întâmplă cu morţii ale căror organe sunt luate pentru transplant.

            – Chiar dacă sunt îngropaţi cu ceremonial religios, spiritele lor nu pot înainta, sunt oprite într-o lume unde nu văd nimic şi şapte persoane trebuie să se roage pentru un astfel de spirit, până când găseşte lumina. Dacă nu se întâmplă asta, fantomele neliniştite ale morţilor vor bloca energia locului unde au murit şi mai târziu, oamenii vor simţi efectele negative.    – Armata umbrelor… Am auzit odată despre asta. Nu e numele unui proiect militar?

            – Da, dar nu vorbim despre asta acum.

            – Apropo, ştii că tatăl lui Arthur – Ecdy Harold – s-a sinucis. Am verificat şi am aflat că există o bănuială. Aparent, s-a înjunghiat cu o sabie. Înainte, a lăsat o scrisoare, în care a anunţat că e bolnav, că are leucemie şi că nu mai are mult de trăit. A decis să-şi ia viaţa şi şi-a numit fiul ca succesor. Parlamentul a aprobat decizia şi iată cum Arthur a devenit şi Guvernatorul Palestinei, ca parte a protectoratului Marii Britanii. L-am trimis pe Coras să strângă nişte informaţii despre asta şi să le dea ziariştilor, pentru că nişte sateliţi au arătat că Arthur şi-a ucis tatăl. El a aranjat totul. Am scos nişte fotografii care dovedesc realitatea. Sorrian a fost de acord.

            – Nu cred că oamenii vor înţelege. Ei văd doar ce vor să vadă. Au ochi, dar sunt orbi. Au urechi, dar sunt surzi. Mi-e teamă că un sacrificiu va fi necesar, pentru a-i face să vadă adevărul. Avem nevoie să spargem bariera.

            – Te referi la martori?

            – Da. Gândurile lor pot influenţa energia Pământului, acea energie care există în fiecare fiinţă umană. Chiar dacă ei mor, spiritele lor se duc undeva să desfacă lanţurile care-i ţin pe oameni sclavi. Umbrele lor vor merge într-un loc secret să înceapă schimbarea planetei. Când îşi vor termina misiunea, vor reveni la viaţă şi vom veni să-i luăm.

            – Aşa, deci de asta unora le e teamă de ei. Sunt mai periculoşi morţi decât vii.

            – Sunt „periculoşi” morţi sau vii.

            – Chiar mai bine!

            – Până în acel moment, trebuie să-i păzim bine.

            – E ca şi făcut! Avem altă problemă. Mozaicii vor să construiască Templul din Ierusalim. De ce e atât de important?

            – Vor să grăbească lucrurile. S-au numit „popor ales al lui Dumnezeu” şi vor să scoată nişte avantaje din asta. Din nefericire, timpul nu e de partea lor. Templul nu va fi construit acolo. Cel puţin, dacă ne gândim la ce se întâmplă acum şi ce va fi în viitor, spuse Mentorul. Ştim că ei fac liste şi ucid nevinovaţi doar pentru speculaţii sau zvonuri. Ei au pierdut darurile pe care le aveau şi nu sunt reprezentaţi în Consiliul Suprem Intergalactic. Moneda lor nu e acolo, în posesia noastră.

            – Pentru că tot vorbim de monezi, vreau să-ţi spun ceva. Tendinţa în economia mondială este unificarea monedelor într-una singură. Probabil, va fi o luptă între ţările care sprijină dolarul american şi euro, moneda europeană. O surpriză poate veni de la cei care produc cardurile, pe care le pot impune, cu scopul de a împăca toate părţile. Probabil, toţi vor accepta cartelele şi va apărea un nou sistem bazat pe dependenţa oamenilor.

            – Situaţia a fost discutată în Consiliul Suprem. E necesar ca toate naţiunile să-şi păstreze propria monedă pe care o folosesc, pentru că noi considerăm că fiecare persoană este identificată prin moneda ţării în care s-a născut, nimeni nu poate fi reprezentat prin moneda altei ţări, decât prin căsătorie, în situaţii excepţionale. Aşa îi înregistrăm noi pe cei născuţi pe Pământ.

            – Deci, dacă un japonez vine la tine cu un dolar, nu-l vei  înregistra, corect?

            – Da, avem o înregistare strictă. Pe lângă asta, odată cu impunerea acestui sistem cu o monedă unică, vom opri înregistrarea humanoizilor care merită să facă parte din Consiliu. Noi avem oamenii noştri, din diferite specii, deja înregistraţi.

            – Ca Eleanor şi Chris?

            – Da. Sunt mai multe tipuri de înscriere. O listă e cu oamenii în care avem încredere, sunt cu cod genetic asemănător nouă; a doua listă e cu naţiuni de pe toate planetele afiliate Consiliului, e foarte scurtă şi de pe Pământ, e numai o singură naţiune. Altă listă e cu monezile care circulă în ţări diferite, aduse de oamenii noştri să fie scanate, copiate şi folosite când ajungem acolo. Eleanor şi Chris sunt pe liste separate, sunt din ţări diferite. Aceia care se căsătoresc şi devin cetăţeni ai altor ţări sunt judecaţi în funcţie de opiniile lor. Moneda ţării acceptate trebuie să fie recentă, ultima emisie şi toate monedele naţionale din acea ţară sunt înregistrate la noi.

            – Eleanor şi Chris se vor căsători, nu?

            – Da. Ţara ei e pe lista scurtă, aşa încât Chris se va prezenta cu moneda ei, va deveni cetăţean al altei ţări, el a fost deja renegat de ţara lui din motive politice.

            – Trebuie să fim atenţi la alţii. Dacă află că nu sunt reprezentaţi, vor încerca să ne înşele, să-i răpească pe unii din oamenii noştri, cu scopul de a forţa înregistrarea.

            – Le putem citi minţile. Deci, oamenii noştri vor avea două posibilităţi: vor trăi sau vor muri. Nu înscriem date false. Dacă le fac clone oamenilor noştri, putem să-i diferenţiem. Ne supraveghem speciile şi ştim ce se întâmplă cu ei în fiecare minut. Dacă noul sistem de monedă unică este impus, vom opri toate acţiunile de înregistrare şi vom interveni pentru a menţine echilibrul, pentru că altfel înseamnă că oamenii nu sunt liberi să circule, să vândă şi să cumpere liber. Nu am ajutat la formarea acestei planete pentru a face sclavi. Vor fi pedepsiţi dacă vor încerca să unifice monedele.

            – Ştii că în multe ţări, e obiceiul  să îngropi un mort cu o monedă în mână, ca plată pentru trecerea peste Styx, râul de pe lumea cealaltă. Aşa e tradiţia. Dacă sistemul e schimbat, vom vedea morţi îngropaţi cu o cartelă electronică. O astfel de scenă stupidă mă face să râd, dacă n-ar fi de plâns. Şi dacă ar fi numai asta… Dar numismaţii?

            – Cine sunt numismaţii?

            – Aceia care adună monezi vechi sau noi din multe ţări.

            – Nu-i acceptăm. Regula e la fel pentru toţi.

            O alarmă începu să sune şi o voce metalică se auzi:

            – Un accident nuclear a avut loc la o distanţă mai mare de cinci sute de kilometri. Procedurile de securizare a zonei vor începe din acest moment. Personalul bazei trebuie să se adune în amfiteatru. Oaspeţii trebuie să stea în locurile unde erau atunci când au auzit mesajul. Vor fi anunţaţi despre hotărârea de a părăsi zona.

             Joshua şi Mentorul ieşiră rapid.

I. Cap. 18.

MARTORII LUI DUMNEZEU

Capitolul 18. Amintiri din altă viaţă

            Noaptea veni şi Eleanor se duse la culcare. Era obosită, aşa că adormi imediat. Avu un vis care părea real. Un bărbat înalt şi bine făcut veni în faţa ei. Era îmbrăcat într-o haină albă, precum călugării. Mai mulţi bărbaţi o înconjurară.

            – Sunt Nerudo. Am fost trimişi să te păzim. Am observat că nu prea ai mâncat în ultimul timp. Încearcă să mănânci, e bine pentru tine.

            Mesajul o surprinse. Era adevărat că nu prea mâncase. El continuă:

            – Anumite grupuri interesate au introdus substanţe artificiale în mâncare şi au produs organisme modificate genetic, care distrug creierul. Nu le cumpăra, chiar dacă ar fi date gratis. Nu ai nevoie de ele. Tot felul de boli vor veni şi una dintre ele va distruge oasele tinerilor. Pastilele cu vitamine nu vor ajuta. Asta se va întâmpla din cauza poluării produse de războaie şi din cauza hranei insuficiente. Cartofii vor mirosi a carne de porc şi nu veţi putea să-i mâncaţi. Vor fi naţiuni care vor încerca să ia hrana altor popoare astfel încât numai numele naţiunilor învinse va rămâne.

            – Dacă va fi aşa, acele popoare doresc şi numele altora, aşa încât nu le va mai rămâne nimic!

            Ştia ce înseamnă asta: război al celor mai puternice naţiuni împotriva altora, pentru hrană, apă, cu scop economic. Şi totul era ştiut de la început până la sfârşit, pentru că era scris în „Cartea Timpului”, care era în biblioteca Templului, unde erau ei. Şiruri lungi de cărţi, în asta consta biblioteca. Pe un perete, apărură imagini din viitor. Litere ale unui alfabet necunoscut erau scrise pe ecranul improvizat. Eleanor îşi aminti că le mai văzuse înainte, în alt vis. Conexiuni ale diferitelor specii de pe alte planete cu specii umane erau prezentate în imagini rapide.

            – Nu-ţi vei aminti totul când te vei trezi. Doar uită-te la el! E cel mai mare duşman al tău.

            Pe perete, ea văzu imaginea unui bărbat înalt şi frumos, îmbrăcat într-un costum ce părea făcut din mătase, cu scut modelat dintr-un metal necunoscut pe Pământ.

            – L-ai întâlnit cu multe milenii în urmă. El ştie cine eşti, ce reprezinţi. Ştie că te-ai născut ca să-l pedepseşti, să-l aduci să fie judecat pentru ceea ce a făcut. Tu te-ai născut pentru a-i arăta adevărata faţă în toate timpurile şi spaţiile. El luptă cu spiritul tău în fiecare zi a vieţii lui. Vrea să câştige. Îl vei învinge împreună cu Chris. Nu contează ce sacrificii vei face, îl vei învinge.

            Nerudo se opri şi se îndepărtă de Eleanor. O lăsă să se uite într-o carte cu semne stranii şi să le înveţe. El stătu în cameră împreună cu ceilalţi călugări ca s-o păzească până ce ea se trezi.

I. Cap. 17.

MARTORII LUI DUMNEZEU

Capitolul 17. Chris îl întâlneşte pe Sorrian

            Sorrian şi Joshua merseră într-o cameră care era destul de departe de intrarea în Templu. Coridoarele păreau făcute din metal şi lumini ieşeau din pereţii translucizi.

            – Chris are mulţi păzitori, după câte văd, începu Joshua.

            – Da, i-am pus douăsprezece gărzi. Chris are multă energie şi se risipeşte în prea multe direcţii. E neobosit!

            – Şi când te gândeşti că Templul era aşa de liniştit înainte de venirea lui…

            Sorrian era conducătorul bazei extraterestre şi venise cu câţiva ani înainte în acel aşa-zis Templu, o construcţie care fusese făcută cu multe milenii în urmă, dar nu văzuse niciodată până atunci o persoană cu un comportament atât de agitat precum Chris Devane.

            – Chris primeşte hrană normală în fiecare zi. Dimineaţa, bea ceai. E foarte… jucăuş. Trece de la o extremă la alta, de la exuberanţă la plictiseală. De fiecare dată când se scoală, întreabă: „Ce facem azi?”. Simte nevoia de acţiune. De aceea a şi fost rănit: intră uşor în lupte. Când îl luăm la ora de rugăciune cu călugării, stă ce stă şi apoi exclamă: „Ce zi plictisitoare!”. E chiar…

            – Mda, am văzut. Când e înconjurat de cei doisprezece călugări, stă de obicei pe pat, îl priveşte pe fiecare câte o oră, aşa încât mulţi călugări îşi pun glugile în cap, pentru a nu întrerupe concentrarea în timpul rugăciunilor.

            – E mai sălbatic decât mulţi oameni. Îi folosim pe călugări să-i curăţăm aura energetică şi să-i protejăm somnul.

            Pe coridor, auziră vocea lui Chris. Sorrian ieşi şi-l văzu înconjurat de cei doisprezece călugări. Joshua se grăbi să iasă din cameră, pentru a nu rata spectacolul.

            – Te rog, pot să-ţi cer ceva? Te rooog!, Chris îl imploră pe Sorrian.

            – Ce vrei?

            – Trimite-i o gardă lui Eleanor!

            – Cui?

            – Vreau un creion! Şi o hârtie!

            – Creion? Pentru ce?!, se miră Sorrian.

            Joshua îi aduse cele cerute. Chris făcu un desen al lui Eleanor. Se pricepea. Sorrian era încă surprins. Când Chris îi puse hârtia în faţa ochilor, şeful Templului recunoscu persoana, dar erau nişte reguli şi trebuia ca toţi să le respecte. Aşa că deveni mai sever.

            – Cine e?

            – Eleanor! Adu-mi-o!

            Sorrian imită o atitudine des întâlnită la oameni, pentru a pune lucrurile la punct.

            – Haide! Ce părere îţi faci tu despre acest loc? Aici nu e harem! Am timp să-i trimit păzitori mai târziu.

            Şeful bazei îi sfătui pe cei douăsprezece călugări să-l păzească mai bine pe Chris.

            – Trimite-i păzitori sau adu-o la mine!, insistă Chris.

            – Intenţionam oricum să-i trimit nişte gărzi, dar nu atât de repede, cedă Sorrian.

            – Trimte câţiva călugări din cei douăsprezece sau lasă-mă să aleg alţii la fel de înalţi pentru ea!

            – Să alegi ce?! Crezi că în înălţime stă…

            – Te rooog!

            – Pe cine vrei să alegi?

            – Pe Nerudo.

            – În regulă! Calmează-te! Totul e bine. Întoarce-te în camera ta! Nerudo, alege nişte păzitori!

            Când Chris dădu să plece, privit de trei călugări care stăteau cu mâinile încrucişate la piept, ca şefii de trib, Sorrian le făcu semn să-l urmeze pe străin. Călugării se uitară unul la altul şi-l urmară. Chris era cu siguranţă mândru să aibă o gardă ca a preşedinţilor de stat.

            Nerudo alese şapte călugări şi plecă.

            Sorrian se întoarse în cameră cu Joshua, pentru următoarea întâlnire.

I. Cap. 16.

MARTORII LUI DUMNEZEU

Capitolul 16. Chris îi întâlneşte pe călugări

            Doisprezece călugări îmbrăcaţi în alb intrară în camera lui Chris. Ei înconjurară patul în care stătea şi începură să se roage într-o limbă necunoscută. Se rugară multe ore, până când Chris adormi.

             Când se trezi, un călugăr bătrân îl însoţi în altă cameră. Chris nu încetă să se uimească de Templul subteran. Era atât de entuziasmat, că vorbea cu glas tare. Pe o masă, călugărul pusese mâncare: o bucată de pâine, o supă de legume şi apă.

            Auzindu-i vocea răsunând pe tot coridorul, Sorrian veni mai aproape.

            – Ce se întâmplă? Te simţi bine?, întrebă el.

            – Da, mă simt bine.

            – De ce vorbeşti aşa de tare? Vorbeşte mai încet!

            – Bine, bine.

            Mâncarea fusese pusă într-un vas de pământ ars, lingura şi paharul erau din lemn. Chris continuă să fie surprins, dar mâncă repede, îi era foame. Când aproape termină supa, bătrânul călugăr îi spuse să picure puţin din vas pe pământ, pentru aceia care erau duşi.

            – Duşi unde?, întrebă Chris.

            – În pământ, veni răspunsul.

            În primul moment, Chris crezuse că e cineva sub pământ şi se uită cu atenţie jos, dar înţelese în cele din urmă că bătrânul vorbea despre morţi. Cu regret, întinse vasul călugărului.

            – E apă bună, de la munte. Bea şi toarnă puţin jos şi pentru cei morţi! N-o risipi!, spuse călugărul.

            – E rece! Foarte bună!, spuse Chris şi bău aproape toată apa, dând impresia că nu s-a săturat. Totuşi, turnă jos câteva picături.

            Bătrânul plecă şi Nerudo fu numit ghid al lui Chris prin Templu. Ei străbătură încet coridoarele şi Chris întrebă despre materialul folosit la construirea lui. Răspunsurile îl uimiră şi mai mult. Acea parte a Templului fusese construită în piatră. El lovi uşor pereţii, să vadă dacă aşa era. Ghidul îi spuse de o singură interdicţie: nu era permis străinilor să intre în biblioteca Templului. Chris nu reuşi să afle de ce, dar presupuse că în bibliotecă erau multe cărţi despre magicieni, care puteau să arate trecutul, prezentul şi viitorul. El îşi aminti de legendele locale despre preoţi care puteau să leviteze, să dispară dintr-un loc şi să apară în altul, să producă ploaie sau grindină şi alte trucuri de genul acela. Biblioteca era un loc fascinant, fără îndoială. Aşa că decise să intre într-o bună zi acolo, când uşa va fi deschisă.

I. Cap. 15

MARTORII LUI DUMNEZEU

Capitolul 15. Complot la “Hotelul Globe”

            Moses Haimovich devenise consilierul lui Arthur Harold, dar influenţa lui crescuse, de vreme ce ei reprezentau două ţări în loc de una şi Statele Unite erau de partea lor, pentru că nimeni nu se aştepta că SUA să nu deţină supremaţia. Moses era în vârstă de cincizeci de ani, cu păr cărunt şi ochi căprui, de statură mijlocie şi fiind de obicei îmbrăcat în costum negru. În scurt timp, el veni în „Globe Hotel” după liderul „Consiliului celor Zece”, ca să facă aranjamentele pentru o viitoare colaborare. El îl lăsase pe Moussa deoparte pentru că urma o întâlnire politică şi „niciodată, religia nu trebuie amestecată cu politica”, îi spusese el avocatului. Îi telefonă Guvernatorului israelo-palestinian şi primi permisiunea să vină. Urcă scările şi bătu la uşă.

            – Intră! E deschis!, îi răspunse Arthur.

            Moses intră, apoi se aşeză pe un fotoliu. Puse nişte hârtii pe masă.

            – Ce e asta? Am semnat protocoalele adiţionale!

            – Înainte de toate, aş vrea să vă urez succes în misiunea dumneavoastră de lider al Consiliului.

            – Mulţumesc! Trebuie să facem un plan comun pentru acţiunile viitoare.

            – Exact. Aţi spus ceva de listele cu terorişti. Am şi eu nişte liste, spuse Moses.

            – Sunt periculoşi?

            – Da.

            – Din punct de vedere politic?

            – … Nu…, e în legătură cu religia.

            – Crezi că o să încep să omor oameni doar de dragul religiei? În ţara mea adoptivă, aproape toţi oamenii au o religie diferită de a ta!

            – Nu, nu, nu e ceea ce crezi! E problema ta ce faci cu teroriştii tăi, chiar dacă ar fi mai bine să-i anihilezi. De vreme ce ai spus că faci un armistiţiu de o lună, asta este!

            – Vrei alt termen?

            – Nu, îţi dau posibilitatea să faci ce vrei cu teroriştii arabi, în schimb, mă vei lăsa să fac ce vreau cu oamenii de pe listele mele.

            – În primul rând, ăsta e şantaj. Am hotărât împreună termenii înţelegerii. În al doilea rând, dacă teroriştii nu acceptă armistiţiul, voi fi obligat să-i omor şi toţi vor avea o impresie proastă despre mine.

            – Renunţi? Am semnat Tratatul de Pace!

            – Nu, eu nu renunţ niciodată. Am o idee: ţii tu listele cu teroriştii arabi şi-i omori dacă încetează armistiţiul şi eu îi voi omorî pe cei care sunt pe listele tale. Dar înainte de asta, îmi vei spune de ce sunt duşmanii tăi.

            – Ia o listă şi citeşte nişte nume!, îl sfătui Moses.

            – Toţi îmi sunt necunoscuţi.

            – Ia listele şi citeşte cu atenţie!

            Arthur se uită prin foi şi se opri la un nume, aflat la sfârşit: Eleanor Wilson. Multe nume de pe liste erau tăiate cu o linie. Erau morţi, cu siguranţă.

            – Interesant! Ce au făcut?

            – În cărţile noastre sfinte, stă scris despre oameni care vor reuşi să oprească reconstrucţia Templului din Ierusalim.

            – Şi?

            – Ne-am străduit să construim Templul, dar ceva ne e potrivnic.

            – Rugaţi-vă mai mult, spuse Arthur ironic.

            – Am făcut orice! Chiar nu merge!

            – Cum aţi identificat persoanele de pe liste? Dacă mă întrebi pe mine, asta e ca şi cum ai deschide o carte de telefon şi ai alege nişte nume. Sunt mii pe listele tale!

            – Cărţile noastre scriu despre copii speciali care se vor naşte cu nişte abilităţi. Când vor creşte, energia minţilor lor se va amplifica şi va bloca energia celor care vor să construiască Templul. Ei vor schimba mediul înconjurător şi semnele care ne permit să începem reconstruirea nu vor mai apărea. Mai mult, ei au puteri să-i pedepsească pe oameni, să întoarcă energia negativă împotriva persoanelor care au produs-o. Vom fi raşi de pe suprafaţa Pământului!

            – Cum i-aţi găsit?

            – Cu sateliţii. Când se naşte un copil special, se vede o lumină din spaţiul cosmic, deasupra. Verificăm locul emisiei şi găsim adresa, numele. Câteodată, reuşim să determinăm acele persoane să plece din ţara în care s-au născut şi să vină la noi, când cresc copiii. Câţiva lucrează pentru noi, dar ei nu sunt ceea ce ne-am dorit. Energia lor dispare şi ei nu ne mai sunt de folos în reconstrucţia Templului.

            – Aţi ucis pe mulţi dintre ei?

            – Da, pe aceia care n-au vrut să vină cu noi.

            – Ghinion! Cum vă aşteptaţi să fiţi ajutaţi dacă îi terminaţi tocmai pe cei care ar trebui să vă ajute?

            – Câţiva erau demoni în piele de om!

            – Ei, chiar aşa?! Nu cumva vrei să-mi ţii predici acum despre demoni şi îngeri?

            – Erau periculoşi, asta e tot ce pot să spun.

            – Dar au murit, ceea ce înseamnă că şi demonii mor câteodată.

            – Sunt câţiva care au scăpat.

            – Cei mai buni! De ce nu încercaţi să-i terminaţi pe cei mai buni prima dată şi apoi să-i lăsaţi pe ceilalţi în viaţă?

            – Nu, nu putem să-i prindem sau să-i omorâm pe cei mai buni, iar restul sunt sub controlul lor. E ceva invizibil care-i leagă. Cu puterea lor mentală, pot să oprească unificarea ţărilor noastre.

            – Eşti prea speriat de ei. Nu-i nimic serios, nu ne vor pune probleme, crede-mă! Am făcut pace. Ce altceva se poate întâmpla?

            – O grămadă de lucruri! … Tu nu ştii nimic! Am avut o mulţime de probleme când am încercat să construim Templul. Nici măcar nu putem pune fundaţia!

            – Ce-mi pasă mie de Templu?! Probabil, nu puteţi să-l faceţi din cauza problemelor tehnice. Prea mult nisip în jur. Schimbaţi locul!

            – Nu ne e îngăduit. Cătţile noastre sfinte…

            – Nu începe iar! Îţi promit că voi vedea ce e cu acele liste şi tu poţi să faci ce vrei cu listele mele. De acord?

            – Da, da! Nici nu ştii ce fericit m-ai făcut!

            – Nu e chiar aşa de mult ce-mi ceri. De ce să nu lucrăm împreună pentru a înlătura barierele unificării? Gândeşte-te la o singură ţară: Israel şi Palestina. şi apoi, întreaga Europă. După asta, întrega lume va sta la picioarele noastre şi va striga: „Să trăiască unificatorul lumii!” Imaginează-ţi numai! Nu e nimic prea costisitor pentru acest vis!

            – Nu, nimic. E doar o listă cu nume!

            – Da, eşti un om de nădejde. Mergi în pace, Moses!

            – Domnul să fie cu tine, Arthur! Mi-ai adus linişte în suflet.

            Moses Haimovich ieşi din cameră, mai puţin îngrijorat decât înainte. Arthur se uită iar pe liste.

            – Te-am prins!, spuse el, apoi sublinie un nume: Eleanor Wilson.

Previous Older Entries

%d blogeri au apreciat: